Filozofati? Filozofam!
Oricat de mult am injura noi printre dinti materiile umaniste care ne sunt bagate pe gat dupa ce ne sunt aratate ca optionale, tot aveam o oarecare curiozitate de a vedea macar despre ce e vorba. Pe de alta parte, data tot nu aveam de ales si tot ar fi trebuit sa iau taurul de coarne intr-un final, nu mi-ar fi ramas decat sa “embrace the inevitable“.
Cursul de filosofie cognitivista a pus, insa, capac la toate si capat tuturor marilor sperante… Nu e un semn deloc bun cand se ajunge ca, din perspectiva unui student, sa privesti un profesor cu mila si sa nu poti face nimic in directia aceasta. Si nici profesorul nu urmeaza o directie buna atunci cand e constient de problemele pe care le are in contextul facultatii la care preda si totusi insista in aceeasi maniera lipsita de rezultate, parca, intr-un mod absurd si intr-o tendinta de a se complace situatiei.
Problemele, insa, sunt mai mult decat evidente… atat de evidente incat ajung sa nu te lase sa urmaresti cursul nici daca ai vrea. Pe langa faptul ca nervii nostri sunt intinsi prin simplul “aspect” al cursului, dintr-o sala infecta, inghesuiti, cu cele 5 grupe intr-un spatiu de una, rezultatul metodei de predare este ca, in timpul cursului, se alearga prin sala, se arunca avioane si mototoale de hartie si e o galagie infernala. De ce? Sa dam vina pe noi pentru ca suntem, intr-adevar, responsabili pentru situatia aceasta? Sau sa ne gandim ca, cel putin eu, nu am mai vazut o astfel de scena din gimnaziu, sau, cel mult din clasa a 9-a? Ce se intampla si unde? Suntem totusi niste oameni de 20 de ani, pe care nu e atat de greu sa ii tii in frau; deja suntem la un nivel la care stim sa ne orientam singuri si nu avem nevoie decat de o idee cu potential pentru a ne trezi interesul… deja am renuntat demult la a mai astepta ceva pe tava, multumita invatamantului insuficient calitativ. Dar daca se ajunge la asa ceva, cu incuviintarea tacita a profesorului, despre al carui curs nimeni nu considera ca merita atentie si nimeni nu considera ca ar trebui sa ascunda acest lucru, poate ca ar trebui sa recurgem la acel abuz pe care ni-l permitem sa-l facem legat de responsabilitate impartita pentru calitatea unui curs, dintre studenti si profesori.
Sa dispretuiesti fatis munca altuia e un gest condamnabil la o varsta mai mica, in institutii de invatamant unde nu se poate face comparatie intre nivelul de experienta si felul de percepere a muncii ale membrilor. Cand se intampla totusi asa ceva acolo unde nu te astepti, iti pui intrebarea de ce se intampla, pentru ca nu te-a surprins degeaba.
Cred pe toti ca au obligatii de indeplinit. Noi venim pentru cunostinte si prezente, desi cunostinte nu am reusit sa extrag niciodata de la un astfel de curs. Profesorii isi fac datoria, urmand o programa mai mult sau mai putin prestabilita (ajung treptat la concluzia ca odata cu experienta [sau odata cu altele…] se castiga si dreptul la o amprenta tot mai mare asupra programei) si nu exclud si faptul ca pot ajunge si ei sa isi urasca munca pe care o depun sau nivelul la care trebuie sa o execute. Cu toate acestea, o pasiune trebuie sa existe, pentru ca nu oricine ajunge profesor aici, si lipsa acelui interes pe care ar fi trebuit sa il furnizeze acea pasiune, este ceea ce nu inteleg. Am cunoscut destui profesori, chiar si pana sa ajung la facultate, care abia asteptau sa termine materia pe care erau obligati sa o predea, ca sa ajunga sa poata vorbi despre ceea ce consideram in mod unanim ca fiind “lucruri interesante”. Acolo era pasiune. Poate ca pentru unii este o pasiune si a-si indeplini indatoririle ca la carte si ii respect in egala masura si pe acestia, pentru ca stiu sa isi faca treaba bine, conform unei laturi a temperamentului lor. Insa, chiar si la carte se spun mai multe decat sunt ei obligati sa ne predea. Mai ales in cartea de pedagogie.
Am mai spus si ma repet, ca as intra in pamant sa imi vad munca batjocorita. Nu, nu m-as razbuna, as intra in pamant pentru ca as sti ca am esuat in a obtine ceea ce altii au reusit fara forta, fara fetze incruntate, fara a se baza pe consecintele incalcarii unor reguli; au reusit sa castige respectul. Da, sa stiti ca noi, studentii, am vrea sa respectam din tot sufletul pe toti profesorii nostri, pentru ca sunt niste oameni merituosi, fiecare dupa puterea noastra (asa cum suntem si noi), dar nu cred ca putem oferi acesta cuiva care nu isi respecta munca nici macar pana la punctul la care ar trebui sa fie ingrijorat de cat si cum este receptat efortul sau.
Imi pare cu atat mai rau pentru astfel de profesori, cu cat ii vad straduindu-se, dar intr-un mod cu totul penibil de evident, de a se face interesanti in ochii nostri. Noi nu respingem, prin definitie, pe nimeni, desi, probabil, multi cred aceasta. Dar si straduinta aceasta trebuie orientata cumva constructiv, adica sa stii sa schimbi ceva, undeva, atunci cand rezultatul nu e nici pe departe pozitiv. Invata de la altii, dicteaza dintr-o carte daca ideile tale nu sunt agreate, dar incearca sa modelezi efortul tau in asa fel incat sa ajungi pe aceeasi lungime de unda cu cei despre care ar trebui sa iti pese. Noi nu venim la facultate pentru filosofie, ci venim la filosofie pentru ca asa o impune facultatea. Nu e normal ca deznodamantul sa dicteze aceeasi situatie, si dupa un semestru, dar mi-e teama ca la asa ceva se va ajunge. Daca cel care vine sa-si faca datoria la facultate ar veni pentru ca are in responsabilitate un viitor om interesat si instruit, si cel care vine cu sperante ar veni pentru a se intalni cu un om in prezent interesat si instruit. Intotdeauna vom avea ce invata de la altii, dar cerem atat de mult daca vrem ca altii sa stie ceea ce vrem? E de ajuns sa porti o discutie, sa te explici in afara obligatiilor profesorale, pentru a te face inteles si acceptat. Nu suntem niste oameni care resping din obsnuinta, moft sau egoism, dar stim sa ignoram atunci cand ne jucam de-a teatrul absurdului.
Absurditatea e foarte evidenta, atata doar daca nu esti obisnuit de o viata cu asa ceva. Si, sa fim sinceri, e atat de evident cand nu vrem ceva!