Mic Paris, minuscul, invizibil…
Nu locuiesc intr-o zona centrala, nici de prea mare interes economic, ci genul acela de cartier din a carui statie de metrou toata lumea pleaca dimineata spre o singura directie, spre centru, iar dupa amiaza toata lumea se intoarce din aceeasi directie. Cand vine vorba de renovari sau alte proiecte de interes public nu e greu de determinat modalitatea de alegere a prioritatilor; cat am stat in camin, sau, mai bine zis, cat am stat pe-afara, s-au renovat cat-de-cat bine doar doua dintre cele peste 9 camine de "la strada", restul multumindu-se doar cu niste geamuri si usi, ca doar restul era bine-merci. Cei care stau in caminele mai "pitite" pot sta linisiti ca nu vor fi deranjati vreodata cu vreo renovare, cel putin 2 generatii de acum incolo. Bineinteles ca, mai apoi, a venit rectoritza-abramburica si i-a placut cum aratau caminele de afara, apoi niste decani care au intrat in caminele renovate dupa ce li s-a anuntat vizita cu cate o saptamana inainte, ca nu cumva sa vada cum e acolo in timpul anului, ci doar cum e in timpul vizitei.
Si Politehnica a vazut ca era bine…
Din pacate, pe strada pe care stau, singurii care vin sa inspecteze ceva vreodata sunt cei de mai sus, care aglomereaza metroul. Adica nimeni care, daca nu e multumit, sa fie luat in considerare. Odata cu marea asfaltare si pe straduta noastra au venit oamenii care construiesc viitorul, la propriu. Si desi stiu ca viitorul e mare si nesigur, de ce e atat de greu sa asfaltezi in mai putin de 3 luni o strada de 500m? Sincer, nici nu imi mai amintesc cum arata strada asta cand m-am mutat aici, cum era sa mergi pe un trotuar dintr-o bucata, fara santuri, fara mormane de asfalt si borduri, fara un strat de de praf si de asfalt sfarmat in prezenta caruia ti-e si frica sa respiri.
Bineinteles, scuza exista intotdeauna, si anume ca totul e pentru the greater good, ca vom fi recunoscatori primarului (nici nu stiu cine e) dupa ce se vor termina lucrarile, iar probabil ca si cei carora li se pare ca ceva nu e in regula isi amintesc tot de asta si gandul cel negru trece. Si astfel se ajunge sa nu mai pese nimanui cum se face o treaba atata timp cat se face. Nu conteaza ca noaptea trec camioane din 10 in 10 minute, nu conteaza ca praful de asfalt se indeparteaza de pe sosea pur si simplu suflandu-l pe trotuar si in aer, nu conteaza ca nu poti sa te deplasezi cu un obiect pe roti (carucioare, biciclete, role, bagaje) pe niste trotuare ca de la cross, nu conteaza ca pentru rablele abandonate de atatia ani cate straturi de tabla au pierdut s-a facut efortul de a le ridica pe si asa vastul trotuar, dar nu s-au putut duce la reciclare sau direct la gunoi, nu conteaza ca din conditiile si asa mizere in care se lucreaza la noi, se produce si mai multa mizerie. Parca as vrea, asa, intr-o iesire de rautate sa isi tina mizeria aceea crunta doar pentru ei ca sa vada cum e sa-ti distrugi mediul, peisajul si sanatatea in timp ce alaturi altii o duc foarte bine, aplicand notiunea de civilizatie si ca metodica, si ca imagine.
Si ca meniul sa fie complet, azi a plouat si am mers pana la metrou prin ceva care semana cu o zacusca dar pot spune cu relativ destula incredere ca nu erau decat ingredientele antropice bucurestene tipice: praf de asfalt, pamant, uleiuri de motor, ceva resturi de smoala carata cu neglijenta, rahatii animalelor de companie, ambalaje si, din fericire, niste resturi vegetale putrezite pentru ca trotuarul se matura singur cand bate vantul. Adaugati multa apa si adidasi albi. Se tine in sine cativa ani buni si apoi se scoate si se fuge departe, departe…