Castane…
Post melancolic.
Azi e o zi frumoasa, cu soare, fara balti si, poate mai important, inca e weekend. Am vazut copii mici cum adunau castanele cazute din simpla placere de a le aduna si mi-am amintit cand si eu faceam acelasi lucru, si, probabil ii innebuneam pe bunicii mei cand se strangeau atatea castane incat le tineam intr-un sac. Sau poate ca nu era sac, era doar o sacosa mare, dar si eu eram mic… eventual, mai mic decat sacosa 
Eram la Suceava pe atunci si castane se gaseau din belsug. De fapt, de cand sunt in Bucuresti imi dau seama ca nu am mai vazut de foarte mult timp castane pe jos. Probabil pentru ca nu au din ce sa cada. Nu facam nimic cu ele. Nici macar nu ma puteam juca in vreun fel. Nu ma invatase nimeni sa arunc cu ele dupa oameni sau animale, dar le strangeam din simpla placere de a le vedea acolo, un fel de rod al muncii mele. De fapt, cred ca imi placea mai mult sa le strang decat sa le am, ca in zicala “the chase is better than the catch”. Imi placea pentru ca stateam afara, pentru ca le alegeam eu, le cautam eu si ma bucuram cand gaseam tot mai frumoase. Poate ca era si un fel de competitie intre copiii de aceeasi varsta, de langa blocul meu, dar nu imi amintesc lucrurile astfel si nici nu cred ca le vedeam asa atunci. Iar cand se stricau, se aruncau, nu de catre mine, caci nu m-ar fi lasat inima, dar nu ma suparam.
Si, probabil, fara sa stiu, ma bucuram de acele zile de toamna, cand grijile nu existau. Si, desi nu stiam ca nu existau, eram fericit. Poate ca as fi fost si mai fericit (si mai egoist) daca eram constient de asta pe atunci. Pe atunci asteptam cu drag sa inceapa gradinita si cu emotie sa ajung acolo, chiar inainte de a fi calcat vreodata prin ea. Pana la urma s-a dovedit a fi singura institutie de invatamant care a oferit exact ce trebuia sa ofere.
Mi-am dat seama ca nu stiu cum se spune la castana in engleza: chestnut. Si apoi mi-am dat seama ca, de fapt, stiam