My Weblog

Nu stiu daca sa incep articolul cu “spre rusinea mea” sau cu “am fost foarte inspirat ca”, dar continuarea e in mod cert ca semestrul acesta am chiulit cel mai mult de la facultate. Sau poate ca n-ar trebui sa folosesc nici cuvantul “chiulit” daca actul in sine nu e “spre rusinea mea”…

Nu, nu am devenit mai lenes si, posibil, nici mai harnic, pentru ca incep sa simt din ce in ce mai “greoi” cand vine vorba de invatat lucruri idioate. Si daca nici la varsta asta, dupa 14 ani de invatamant de stat, cu 2 inaintea sfarsitului (unei lumi a) aberatiilor, nu stiu ce imi foloseste si ce nu, situatia tot grava e si imi permit sa dau vina tot pe invatamant pentru asta. Cred ca am devenit, insa, ceva mai eficient, ca sa confirm ca nu ma supun proverbului “lenesul mai mult alearga” si pe undeva sta si dovada faptului ca nu am avut mare lucru de pierdut la cursurile pe care le-am ignorat, lucru care imi trezeste, oarecum, o parere de rau pentru sentimentul ca nu as fi avut nimic de castigat din lucrurile la care am renuntat de bunavoie. Cred ca as fi preferat sa imi para rau pentru ceea ce am pierdut si, mai mult, as fi vrut sa imi fie clar ceea ce am pierdut, daca a existat asa ceva.

La un examen, m-a salutat un prieten la modul “de cand nu te-am mai vazut…” lucru care m-a surprins pe moment. Nu se putea sa fi trecut atata timp. Practic, aproape ca nu a fost zi in care sa nu ma duc la facultate (si nu doar pana la secretariat) dar totodata mi-am dat seama atunci ca nu am mai avut mare tangenta cu institutia propriu-zisa. Doar la niste laboratoare si prezentari de teme m-am mai dus, uneori nici la acelea, din cauza multitudinii de concursuri si conferinte din ultima vreme. Si, bineinteles, si tot ce tine de Cisco mi-a mancat mult din timp, dar asta nu am sa regret niciodata. De ce nu m-am dus la cursuri? As fi putut sa le elimin pe toate din cate un motiv (as fi putut sa nu ma duc deloc la facultate, daca m-as fi luat dupa motive). N-am sa dau acum nume, dar va veti putea da seama despre ce e vorba dupa sesiune, cand am sa le descriu pe toate in parte.

La un singur curs m-am dus aproape regulat, pentru ca aveam oarecare asteptari de la el si pentru ca se tinea evidenta prezentei prin niste lucrari date in timpul cursului. La un moment dat, insa, mi-am dat seama ca cel din fata mea nu prea are ce sa ma invete si, in plus, aroganta il tine la distanta de noi, deci am renuntat sa ma mai duc. In mod straniu, cele 2/3 din lucrarile pe care am apucat sa le dau mi-au asigurat punctajul maxim pentru ele, la examen; inca un motiv pentru care sa il las balta. La un altul nu ma duceam pentru ca nu intelegeam nimic oricat m-as fi chinuit. Pot sa ma simt destul de fericit in situatia aceasta, pentru ca nici nu am de gand sa inteleg sau sa tin minte vreodata ceea ce s-a predat acolo. Examenul ar mai fi problema. La un altul, lucrurile pareau prea abstracte, desi metoda de predare era destul de buna. Din pacate, cursul era situat dupa un sir de laboratoare cand deja lumea simtea ca statuse prea mult la facultate pentru ziua aceea (6-7h). La un alt curs, se predau lucruri relativ stiute si, in cazul in care nu le stiai, nu aveai nevoie de cateva ore ca sa ti le explice cineva, ci de 15 minute de atentie pe Wikipedia. Alt curs era tinut de un profesor care nu prea stia ce preda, care se avanta in niste lucruri prea detaliate pe care nu le stapanea si expedia lucrurile complexe prea repede ca sa poata intelege cineva doar din curs. In fine, la ultimul curs am vazut efectiv oameni cu gura deschisa si capul cazut pe spate, dormind. Nu pot spune ca nu le-am dat tuturor o sansa.

E putin trista situatia dar, pe de alta parte, am avut astfel ocazia sa fac lucurile carora le-am dat importanta. Si, bineinteles, si celor carora nu le-am dat importanta, dar, totusi, le-am tratat cap-coada: temele. Acum, dupa doua, aproape trei examene, imi dau seama ca un om care sa citeasca de pe slide-uri ceea ce citesc si eu acasa nu m-ar fi ajutat cu mare lucru iar la marea majoritate a profesorilor nu iti vine sa pui intrebari, desi toti te asigura, parca din obligatie si cu acelasi ton, ca o poti face. Si poti chiar sa le trimiti si e-mail sa ii intrebi ce doresti! Dar mare grija caci in mail apare numele si daca intrebi o prostie se stie de la cine vine. Deci mai bine ramai cu prostia ta, daca vrei sa intrebi, intrebi Google, daca vrei laboratoare gasesti niste softuri pe net (ca oricum la laboratoare rareori te invata cineva sa folosesti lucrurile cu care nu te-ai mai intalinit), cursurile sunt online, examenele din anii trecuti circula ca spamul si studentul straluceste de autodidactica.

Tin pe aceasta cale sa ii multumesc UPB pentru ca ma invata sa ma descurc in viata. (sau viata nu-i asa?!)

Dupa atatia ani de joaca de-a scoala/liceul/facultatea, m-am obisnuit sa vad intr-o anumita masura profesorii ca pe niste oameni destepti, priceputi in ceea ce fac ei. Ma opresc aici deocamdata si spun “intr-o oarecare masura” pentru ca de multe ori acel “priceputi in ceea ce fac” se traduce intr-un fel de “stiu despre ce vorbesc”, ceea ce inseamna ca nu pentru toti talentul pedagogic intra in aceeasi oala cu diploma pe care o au. Pe de alta parte, m-am obisnuit si cu neajunsurile lor: multi sunt prea aroganti, altii (probabil batuti de catre parinti in vremea copilariei sau crescuti in mediu securi…zat) infometati de autoritate si respect, altii care vad o favoare in a-ti da atentie (si carora nu le intorc niciodata favoarea) si, in fine, altii care dupa ce s-au gasit in postul mult dorit au uitat ca ar fi cazul sa inceteze pupatul in fund al celor mai mari, pentru ca acolo sus “se vede…”. Bine, si multi sictiriti de munca pe care o depun, mai mult sau mai putin, dar nu trebuie sa fii neaparat profesor pentru asa ceva.

Zilele astea mi-a fost dat sa vad o forma oarecum inedita a relatiei student-profesor in UPB. In primul rand, cu mare surprindere am realizat faptul ca profesorii se ostenesc sa isi dezvolte doua personalitati. Una se vede la curs, cand toti incearca sa te faca sa nu regreti ca ai venit la facultatea asta; lucrul acesta devine din ce in ce mai laudabil pe masura ce tot mai putini o fac (deh, daca ai ajuns pana aici, nu mai pleci tu…). Tot acolo ti se spune ce grozava e relatia cu studentii, ca suntem ca o mare familie (de fapt suntem doua, si ambele mafiote), ca asistentii, laborantii, chiar profesorii ne stau la dispozitie pentru proiecte, cercetare, c a la curs oricine poate sa intrebe orice, desi nimeni nu o face si nimeni nu intelege mare lucru. Sincer acum, partea cu asistentii saritori e ceva mai realista: aici in sfarsit poti intalni oameni tineri (ah, asta nu e argument!) care au marele dar de a se uita la tine, de a-ti explica pe limba ta si de te ajuta la teme cretine. Insa cand ajungi fatza in fatza cu un profesor incepe teatrul, pentru ca el spera ca asta sa nu se intample niciodata iar tu sa ramai cu frumoasa impresie pe care trebuie sa o aiba orice student bursier supus. Daca totusi insisti sa discuti cu el, sa ceri o explicatie (o motivatie chiar?) aici va incepe teatrul. Pentru ca el stie care va fi deznodamantul discutiei, el stie ca nu are nimic de castigat de pe urma ta si mai stie si ca tu esti cel care ii rapesti timpul pretios si bun de petrecut acasa. Ca doar e sesiune, trebuie sa se odihneasca si ei candva.

Ca sa fac legatura cu ce spuneam in primul paragraf, in momentul despre care vorbeam mai devreme apare ocazia unei discutii pasnice si totodata teatrale intre student si profesor. Daca vii sa contesti nota, poti fi pus in situatia de a relua un subiect de examen intreg si de a fi lasat sa vorbesti fara niciun scop, decat cel de a face o mica greseala care sa iti dovedeasca (tie!) ca nu esti stapan pe subiect si ca daca nu esti in stare sa vorbesti corent despre ceva nu ai nici cum sa scrii ceva bun. Daca nu ii dai nicio satisfactie la capitolul acesta, mai are cativa scheleti in maneca: se uita sictirit pe lucrarea ta, citind-o in diagonala, asa cum a facut si cand a corectat-o, si trasndu-si pe fatza o expresie de nemultumire, ca nu prea seamana cu ce a predat el la curs (de unde ai scos astea? Parca n-ai invatat de la mine…). In fine, pentru ca nu stie impotriva caror argumente sa protesteze pentru ca, efectiv, el nu stie tot ce ai scris si risca sa te invinuiasca pentru ceva ce nu esti vinovat, va critica ceva de genul “stii, eu vad ca ai scris mult si ca stii, dar pana si nesiguranta asta denota ceva…“. Da, denota un om care stie despre ce vorbeste pentru ca invatat ceva mai mult decat ii oferea un curs prost, construit cu copy/paste din carti straine si Wikipedia. Cum procedezi atunci cand stii mai multe decat el? Asta e un fel de segmentation fault in lumea educationala, pentru ca nu ii poti explica ceva ce el nu stie si, mai mult, nu il poti invata. Nu poti decat sa incerci sa ii accesezi o zona de memorie pe care nu o are si atunci vezi cat de urat poate sa reactioneze.

Probabil ca trebuie sa te obisnuiesti ca, prin definitie, studentul e ala prost. Daca stii ceva ce nu stie profesorul, e ca si cum nu stii. Sau ar fi mai bine sa nu stii, caci daca insisti sa stii, cea mai mica greseala te transforma in ala care o face pe smecherul.

Concluzia: nu calcati panselutele. Caci put.

Daca cititi randurile astea si aveti de gand sa dati la Politehnica Bucuresti, veti da si peste oameni extraordinari, si peste oameni ca acestia. Pe cine gaseste prima padure fara uscatura, il rog sa ma anunte si pe mine.

From Blog Album

From Blog Album

From Blog Album

From Blog Album

Azi s-a tinut conferinta Net Ready, la America House. Incepe sa imi placa tot mai mult cladirea aceea pentru ca o tot asociez cu evenimente fericite si momente placute. Si poate si pentru ca Cisco Romania e acolo, la etajul 7 Acum am observat un fapt interesant, anume ca una dintre intrari, de care nu stiam, este chiar prin City Grill la care, a propos, preturile nu pareau chiar imense, dar n-am inteles de ce meniul e atat de mic, de parca bucatarul e student si angajat part-time.

Au venit destul de multe companii, care doreau absolventi de cel putin ccna. Fiecare si-a tinut o prezentare de companie, eventual suplimentata cu niste exemple/cifre/fapte reale sau studii de caz. A fost si amuzant, si util, am avut si exemple si contraexemple, a fost mai mult sau mai putin informativ. Ca si la CiscoExpo, singurul speaker care a vorbit in engleza a dat dovada de cel mai mult profesionalism. Si mai era si femeie. Asta e lauda, nu discriminare. Ne-au dat de baut si de mancat si iarasi nu stiu ce am mancat. Organizarea a fost ok, sala de conferinte nu prea impunatoare, dar potrivita pentru numarul de oameni invitati.

Ei au urmarit in primul rand sa ne arate cum putem deveni mai buni pe drumul pe care deja am pornit. Ne-au ridicat in slavi, ne-au laudat pentru cat de buni suntem (who wants to touch me?) dar in final tot va trebui sa invatam ceva marketing sau managementul afacerilor pentru ca, dupa cum spuneau si ei, toata lumea vinde cate ceva, indiferent de domeniul de expertiza. Sa zicem ca am vazut cam care e standardul unor astfel de companii care nu angajeaza dupa CV-uri de pe Best Jobs si nu cauta potentiali angajati prin articole din ziare.

Impresia pe care au lasat-o toti a fost una placuta sau macar suficienta, conform asteptarilor. Mai simplu spus, daca ai fi ales una dintre acele companii nu ai fi simtit ca ai fi avut de pierdut prea mult, in detrimentul alteia. Bineinteles ca aceasta e imaginea exterioara dar, pe de alta parte, asta e si singura imagine de care am avut parte si daca as putea spune ca o impresie a fost buna sau ca un speaker mi-a trezit interesul fatza de firma pe care o reprezenta, la asta m-as referi.

Anul acesta am ajuns la spartul targului la CERF (hm… e pleonasm…) dupa ce eram aproape hotarat sa nu ma duc, mai ales ca majoritatea celor cu care as fi mers fie mersesera deja, fie se gasisera acum ocupati cu teme si alte chestii ucigatoare de tinereti.

Per total, nu a fost impresionant, dar a fost bun. De fapt, ideea principala e ca nu a fost mai bun decat anul trecut, lucru la care s-ar fi asteptat oricine, poate, dar nu a fost nici mai prost. Au lipsit destule firme mari romanesti si chiar si asa cele 4 pavilioane au fost pline ochi. Am avut ocazia sa ma joc pe Playstation 3 (jos palaria, scula buna…) si pe Wii (rahat cu ochi, jeg, mancare de porci pentru copii cretini, mai degraba as cumpara un GameBoy decat asa ceva… si NU as cumpara niciodata un GameBoy….). Au fost concursuri interesante desi nu m-am ales decat cu materiale din clasa “licenta antivirus”,  ”tricou”, “aparat foto”, “revista”, “snur’, “Snur”, sNUR” si derivatele lor, ca “substanta-de-curatat-lcd-uri-made-by-LG”. Ultra Pro avea reducere de 10% la toate produsele dar tot nu m-au imbiat preturile. Dar daca ai fi cautat mp3 playere, stickuri sau carduri de memorie, preturile erau extrem de bune. Eu nu am cautat.

Si acum partea proasta. Fiind ultima zi, mai toti in afara de Elsaco ramasesera fara sacose. Si sacosa de la Elsaco s-a rupt. Si, dupa cum spunea reclama “am doar una…”, m-am trezit intr-o mare dificultate, pe care am rezolvat-o mergand la standul Chip si Level si lasandu-l pe moshuletzul de acolo sa ma confunde cu un expozant de la standurile de alaturi, ca sa primesc sacose.

Apoi as mai avea cateva vorbe “bune” de spus si despre… “animatoare” sau, in orice caz, fiintele care trebuiau sa arate bine in contextul vizitatorilor masculi… Inteleg oamenii ca atunci cand sunt tinuti de dimineata pana seara in picioare, zambind, devin sictiriti pana in maduva oaselor. Dar nu inteleg de ce nu isi da nimeni seama de acest lucru. Bietele fete aratau de parca vroiau sa iti dea cu ceva in cap (premii, chiar) daca le deranjai, incat nici nu iti mai venea sa le pozezi. Si cam la fel arata situatia si cu ceilalti expozanti care abia asteptau sa ajunga acasa.

In rest, alte detalii minore ar mai fi doi cersetori pe care i-am vazut in interiorul pavilioanelor si nu imi pot imagina cum au reusit sa intre acolo, pentru ca de stat puteau sta nestingheriti, negasindu-se nicio urma de paza. La fel cum nu se gasea nici urma de cosuri de gunoi in locurile unde era nevoie de ele.

Totusi, in afara oamenilor sictiriti si a micilor detalii pe care nu s-a ostenit nimeni sa le corecteze (lucru absurd, tocmai pentru ca erau mici), a fost destul de frumos si distractiv, desi gradul de noutate nu a fost cu nimic mai ridicat decat o vizita la un Saturn, sa zicem.

Am constatat cu o oarecare parere de rau ca speaker-ii straini de la CiscoExpo de anul acesta s-au descurcat mult mai bine decat romanii nostri. Si asta in situatia in care mai toti nu erau vorbitori nativi de limba engleza si fiecare, cu accentul sau, era nevoit sa se descurce: austrieci, greci, francezi si cine stie cate alte natii pe care nu le-am mai identificat, toti s-au descurcat exceptional , fara balbaieli, au tinut hotarat prezentarile, au stiut sa raspunda la toate intrebarile si chiar au lasat impresia ca erau oamenii cei mai potriviti pentru acel scop.

Ai nostri, in schimb, mare parte dintre ei erau oameni buni pentru biroul lor, pentru departamentul din care faceau parte, eventual buni pentru scris mailuri cu descieri tehnice, dar la partea de comunicare erau la pamant. Publicul casca, cei care aveau de pe ce isi verificau mailul, travianul sau sharereactorul (eu verificam si triburile). Nu stiu daca era vorba doar de lipsa de motivatie, dar pur si simplu unii oameni sunt buni la ceva si prosti la altceva. Aici nu conta atat de mult sa fii stapan pe lucurile despre care vorbesti, caci doar citeai de pe niste slide-uri, dar ar fi fost mult mai placut de ascultat un om care vorbeste coerent si frumos, chiar daca nu spune mare lucru, decat unul care parca e elev de scoala de ucenici la bacalaureat oral la romana (sau care parca e asistent in Poli…).

In fine, m-as fi asteptat la mai mult de la ai nostri, mai ales ca avem destui specialisti, nu costa avionul din Piata Victoriei (Cisco) pana pe langa Palatul Parlamentului (Marriott), putea fi adus oricine si aveam de unde selecta, astfel incat sa nu se dea peste specimene prea destepte, in sinea lor, pentru publicul in expectativa (ulterior in REM).

Asa, bun, acum mai ramane sa imi caute si vreun angajator numele pe Google…

La sfarsitul primului semestru, prin perioada sesiunii, niste oameni luminati de prin Politehnica (pleonasm sau aberatie?!) s-au gandit ca parerile studentilor ar putea sa conteze si au infiintat un sistem online prin care profesorii primeau note si comentarii din partea studentilor carora le-au tinut cursuri in semestrul respectiv.

In vasta mea naivitate, alimentata de proaspata trecere a examenului de electronica, mi-am imaginat ca asta ar putea sa insemne ceva mai mult decat timp pierdut pentru a completa formulare. Imediat mai apoi am aflat ca nici macar nu au primit toti studentii acele conturi, desi ni s-a spus ca toti profesorii au acces la ele si ca trebuie sa le imparta. Ce repede devine unita lumea uneori…

In fine, eu mi-am facut datoria si am dat fiecaruia ce a meritat, pastrand limitele decentei si logicii. Am inceput sa ma astept la ceva, de exemplu la o regandire a cursurilor, mai ales din partea profesorilor care isi incep serviciul din al doilea semestru, pentru care vacanta de vara si anul care a trecut nu au fost de ajuns pentru a-si restructura materia de curs. Dar, surpriza, cei care nu au avut de suferit datorita “reformei” nu au vazut nici acum un motiv de a face vreo schimbare, iar cei afectati si-au restructurat materia cu aceeasi metoda cunoscuta, de genul venit-la-curs, uitat-pe-foi, strambat-din-nas, “hai sa va mai zic si asta…”. Dupa care incearca sa inveti dintr-o carte.

Mi se pare chiar o absurditate acum cand ma gandesc ca m-am asteptat la vreo schimbare atunci cand aceasta nu s-a produs nici macar cand a fost dictata din interior. Ma intreb daca a centralizat cineva datele acelea si daca acum, un profesor, macar din intentie buna, ar veni sa isi ceara statisticile, ar putea sa primeasca ceva. Si ma mai intreb cat va ma dura pana cand profesorii vor pleca acasa cu inima cat un purice avand la ei “scrisorile” a 3-4 sute de studenti, care i-au judecat la sange si datorita carora nu vor putea sa doarma noaptea sau ii va fi rusine sa dea ochii cu ei in ziua urmatoare pentru ca, intr-o lume ideala, vor fi inteles deja faptul ca nu e nicio diferenta intre a gandi si a spune. Ma si mir ca nu am vazut pana acum un comentariu de genul “Studentii din Politehnica au dat dovada de un neasteptat spirit critic.”.

Daca nu e nimeni surprins de ceea ce spunem, cui sa ii pese de ceea ce gandim? Gandim atat de diferit? Stilul cu care am fost obisnuiti ne-a tinut destul de mult in frau si sunt de parere ca am invatat sa nu gandim cereri absurde.

Adica noile interviuri pentru CCNA1, de la Academia Cisco.

Iarasi oameni timorati, iarasi oameni ciudati, cativa care mai-mai sa isi ceara scuze ca au ajuns la interviu, dar si multi foarte entuziasti. Mai putin decat in primul semestru de facultate, ce-i drept, insa cei mai entuziasti au ramas tot studentii, poate putin dezamagiti de ceea ce le ofera facultatea. Poate putin spus.

Mai mult decat data trecuta s-au evidentiat cei cu adevarat experimentati (nu neaparat persoane juridice) care iti lasa impresia ca vor sa se apuce de CCNA1 de plictiseala. Oamenii care dupa 15 ani de munca in retelistica vin sa se apuce de un curs de la zero iti lasa prima oara o impresie buna, de genul “uau, uite ce cunoscuti am ajuns” dupa care te pun pe ganduri daca iti pui problema de ce au venit la nivelul cel mai de jos? S-au plictisit si vor sa para ca fac ceva care sa nu le streseze neuronii? Vrei sa ai un astfel de om in clasa? Ar avea el nevoie de tine la nivelul asta? Oamenii entuziasti se impart in cei care au o adevarata pasiune pentru ceea ce vor sa faca, iar de asta iti dai seama usor, pentru ca experienta lui nu conteaza, si oamenii care dupa o jumatate de viata de lucru in domeniu stiu sa epateze si sa para entuziasti cand, in realitate, ei vorbesc despre lucrurile de rutina pe care le-au facut ani de zile si poate ca nu le-au gandit decat o scurta perioada dupa angajare.

O replica des intalnite este “vreau sa imi iau o certificare” si se intalneste numai la cei care au un trecut cat-de-cat relevant in retelistica (sau in IT, mai general), niciodata la incepatori. Cei care vin in contact cu noi si cu ceea ce facem noi pentru prima data sunt fie cei care incearca marea cu degetul, fie cei care chiar vor sa invete si iti spun cu cea mai vesela voce ca nu au nici cea mai mica idee despre cum functioneaza echipamentele de retea, ca nu stiu de la ce vin initialele celor n-shpe mii de abrevieri, dar “uite ca stiu asta si am incercat sa fac asta”… oameni care vor sa evolueze. Din experienta, cei care vaneaza doar o certificare trebuie sa iti puna un semn de intrebare dupa ce vorbesti cu ei… de ce au nevoie de un document daca experienta lor se intinde pe atatia ani, atatea arii de expertiza si atatea continente? Acestia sunt oamenii pentru care experienta vorbeste doar prin ei, nu si de la sine. Care sunt problemele cu care se confrunta ei? Pentru ca, atat plictiseala cat si eventualele probleme la nivelul deschiderii lor, capacitatii si vointei de asimilare, vor deveni in foarte scurt timp problemele tale, daca pui pasiune si o mica vointa de a face lucrurile cat de bine cu putinta in munca ta.

Partea cu problemele pe care le iei asupra ta imi aminteste de bancul:

- Tata, vreau sa divortez. Am o problema: sotia mea e virgina.

Tatal, dupa un moment de gandire:

- Apoi, fiule, ce nu le-a trebuit altora nu ne trebuie nici noua.

Ma gandeam zilele acestea la o replica pe care o citisem pe un forum in vara in care am fost admis la Politehnica: “Daca termini Automatica si Calculatoare esti mai mult decat un inginer, esti un supravietuitor, un adevarat om.”

Ajuns aproape de jumatatea ei, sperand sa fi trecut deja prin jumatatea cea mai grea, azi, dupa o astfel de sesiune, parca nu imi vine sa cred prin ce am trecut. E greu sa descrii ce inseamna sa fii pe punctul de a ceda daca nu ai trait asa ceva. Si, evident, si mai greu sa intelegi. Nu e doar un moment in care iei o decizie de genul “nu-mi mai pasa de nimic”… eu nici macar nu am fost vreodata in stare de asa ceva. E un moment in care altceva din tine spune “nu!”, “stop!” si singurul mod de a i te impotrivi este acela de a merge mai departe ca si cum nu s-ar fi intamplat nimic, doar ca infinit mai greu, intr-un moment (ca si celelalte) in care pe nimeni nu intereseaza mijloacele, caile si greutatile, doar rezultatele. Mai rau e sa fii in locul meu, cel care nu vrea sa dezamageasca pe nimeni, nu din orgoliu, ci din frica de parere de rau.

Da, nici acum nu as fi luat alta decizie, de a fi intrat la o alta facultate. Am tot spus ca imi place sa aleg calea mai grea pentru a (o) dovedi ca pot mai mult decat altii sau decat puteam in trecut. Nu e deloc simplu, insa, pentru ca “greu”-ul, oricat de relativ ar fi, e greu pentru toti, e ceva pentru care ai la dispozitie toate resursele tale umane spre a te situa deasupra lui.

Nu stiu daca mi-ar fi fost atat de usor sa gandesc toate acestea daca nu s-ar fi terminat totul cu (ceea ce consider eu a fi) bine. Normal ar fi ca un esec sa te motiveze, sa te ridici cu mai multa fortza, dar in conditiile de mai sus, in jurul “punctului critic”, el te poate dobori. Acesta este, de fapt, adevaratul risc, care te asteapta la fiecare incercare.

Am riscat si am castigat.