Dup-atata frig si ceatza…
… nimic, doar tot mai mult frig.
Nu mi-a placut niciodata iarna, decat in descrieri si in compunerile despre (vacanta de) iarna. Sau in pozele, care starneau doar un singur simt, din cartile pentru copiii, sau in manualele din scoala primara (intr-un fel, totuna sunt). De fapt, nu mi-a placut niciodata nu pentru ca vremea sau peisajul, de obicei mohorat, mi-ar provoca neaparat o anumita stare de spirit, ci pentru ca sunt nevoit sa imi duc viata, in acelasi ritm ca si pana atunci, dar in conditii mai grele. Pierd mai mult timp pentru fiecare lucru, mai multa energie si mai mult efort pentru lucruri de rutina. Iar toate acestea ma afecteaza pentru ca, fiind nevoit sa imi pastrez ritmul, nu pot sa nu ma gandesc la lucrurile de rutina, sa evit ceea ce mi se pare dificil, sa lenevesc… nu ma pot adapta frigului pentru ca nu mi se permite.
Nu-mi place pentru ca nu par sa fiu facut pentru frig… imi place sa “ard” la soare, oricat de cald ar fi, iar frigul il simt intotdeauna amplificat, disconfortul fizic resimtindu-l si in temperament. Nu-mi plac diminetile, cand niciun loc nu e mai cald decat cel din pat, cand dusul e infiorator, doar la gandul de a astepta apa sa se incalzeasca si, uneori, in mod zadarnic, pentru ca e prea devreme, iar locatarii probabil nu prea folosesc apa calda dimineata. Nu-mi place senzatia de a ma izbi frigul de afara, pe care il resimt fara sa ma fi adaptat, dupa ce am iesit din casa (parter…), dar, cel putin, metroul este intotdeauna cald, la fel si senzatia de a nu-mi putea incalzi mainile indeajuns, pentru ca nu pot sa le bag nicaieri mai adanc de buzunare, poate doar in mine insumi… degetele reci care cand imi ating fatza calda, par ca nu sunt ale mele… inspaimantatoarea senzatie de a realiza ca nici macar nu le mai poti face sa te doara…
Nici vizual, iarna nu e cea pe care invatam sa o iubim in scoala primara… In orasele noastre, zapada e alba doar dupa ce a fost “produsa”, dupa care incepi sa-ti dai seama ce e chestia pe care calcai si credeai ca e doar asfalt, uniform. Ajungi sa nu te mai poti juca decat cu zapada de pe masinile abandonate, care se innegreste si ea, intr-un final, de la poluare. Drumul de dimineata, oriunde ar duce el, te poarta printr-o natura gri, care acum pare si mai gri in contrast cu zapada, sau si mai gri din cauza ca totul e gri, daca nu e zapada. Cainii sunt mai violenti, cersetorii mai insistenti, soferii mai nervosi, oamenii mai egoisti. Ti se pare ca asisti la introducerea unui film, care prezinta o situatie plina de nevoi si nemultumiri, si ai tendinta sa crezi ca exista o continuare care va termina monotonia si iritarea, iar lumea va reveni la o stare de multumire, pe care ar fi trebuit sa o aiba inainte. Dar nu e astfel, desi pare sa dea in continuare aceasta impresie, doar pentru ca totul pare prea deranjant ca sa poata fi astfel in mod normal. Ma bazez pe faptul ca ne-am obisnuit sa caracaterizam situatii comparativ, in loc sa le evaluam critic, dupa criteriile noastre.
Pentru mine, iarna inca mai inseamna drumurile de dimineata, devreme, spre liceu, unul dintre putinele locuri in care mi-as fi dorit sa fiu la acea ora, cu acele obligatii; imi aminteste de intunericul de afara, care ma facea sa mi se para ca e anormal sa mi se ceara sa gandesc la o ora cand inca ma “intretineam” cu lumina artificiala.
Astazi mi-am dat seama ca mi-as dori sa am o masina, ca sa ma simt oriunde aproape ca acasa, sa ma simt ca acasa chiar si in drum spre casa, chiar daca ar fi traficul greoi, pentru ca nu m-as enerva niciodata. Pentru ca stiu ce inseamna sa mergi pe jos, aparandu-te de ploaie cu mapa si cursul de programare…