Made in Bucharest
Intotdeauna am crezut ca lucurile la care ma astept sa fie sau sa se intample sunt acolo, undeva, sub forma de idei, din niste motive bine intemeiate. La baza asteptarilor se afla ceva ce ti-a declansat acele ganduri si, in majoritatea cazurilor si pentru majoritatea oamenilor normali, asta inseamna un exemplu real.
Am purtat o discutie cu cineva, acum cateva zile, despre ce s-a schimbat vizibil (sau subtil dar cu efect) in Romania in ultimii cativa ani, din perspectiva unei pareri generale; enumerarea a ceea ce s-a facut si ce nu e treaba presei, oricium. Atunci m-am vazut intr-un mic impas, in care as fi vrut sa spun ceea ce simteam, ca da… s-a schimbat ceva, dar ceva ce nu puteam exprima ce. Asa ca, intr-o fractiune de secunda, mi-am dat seama ca poate s-au schimbat mai multe cu si in mine decat in mediul in care traiesc si am luat decizia de a spune ca nu s-a schimbat nimic. Nu e cel mai bun raspuns, si nici cel mai profund gandit, dar implica mai multe variabile.
Mai intai, poate ca nici in Germania, de exemplu, nu s-au schimbat prea multe in ultimiii 5 ani, sa zicem (bine, nu ma refer la arhitectura oraselor, pentru ca ei oricum construiesc incontinuu, ca disperatii) si atunci nu as avea nici o pretentie de la Romania, in sensul asta. Dar poate ca nici noi nu suntem obisnuiti sa vedem o schimbare care, chiar daca are loc spre binele nostru, nu se vede asa cum am vrea noi s-o privim. Reformuland, nu consideram orice schimbare ca o schimbare demna de consemnat si e poate curios ca nu ne mai multumim cu putin. Ar putea fi din cauza contrastelor in crestere, adica atata a Europei pe care o vedem tot mai aproape si spre care intindem tremurand mana si ar putea fi din cauza contrastelor noastre, interne, a ceea ce stim si vedem despre Romania, tocmai acele contraste care fac impresia generala sa spuna ca nu s-a schimbat nimic.
Consider ca Bucurestiul este, la urma urmei, un oras cu pretentii. Mai are pana la rangul de capitala cu pretentii pentru ca, deocamdata, noi, in propria noastra ograda, vrem ceva mai mult si mai bun, vrem macar sa vedem o directie buna spre care ne indreptam, cu tot cu casa. Am avut ocazia sa vad capitale cu pretentii, care alimenteaza aceste pretentii nu doar prin ceea ce se asteapta de la ele, dar si prin ceea ce stiu sa ofere de la bun inceput, surprinzand ochiul “neinitiat”, obsnuit cu un spectru redus de culori, cu riduri, cu ura si tristete. Oricum, un oras nu inseamna doar infrastructura si tehnologie, inseamna oameni, iar pe acestia nu-i poate schimba nici o guvernare, nici o economie, nici o uniune. Sau poate… ultima are o sansa. Dar la fel de probabil este sa nu aiba nici o sansa printre noi, cei care nu stim sa invatam din exemple, nu stim sa aplicam ceea ce e mai bun pentru noi, nu stim nici macar ca putem sa ne satisfacem singuri o parte foarte mare dintre acele pretentii.
In fine, am avut zilele aceastea ocazia sa mai vad o parte din zonele centrale ale Bucurestiului, cu incercarile lor de impodobire pentru sarbatori. Putin cam multa lipsa (!) de imaginatie iti creeaza senzatia ca orasul arata frumos nu dintr-o dorinta de manifest estetic, ci doar pentru a se putea bifa pe lista de obligatii (in niciun caz morale) un gest bun de televiziune, inca o realizare, care necesita o binemeritata pauza. Imaginea de ansamblu a fost, oarecum, infrumusetata, dar e trist ca la nivelul de jos totul a ramas la fel. Inca lucram la imagine, la fatzada, si ne multumim cu asta. Curios este ca, in timp, capeti o atractie spre acest gen aproape ostentativ de infatisare a unei schimbari si ajungi sa le cauti nu acolo unde ar trebui sa fie, ci acolo unde stii ca trebuie sa te uiti ca sa le vezi.
Nu inseamna aceasta, oare, ca inca stim sa cautam frumosul si, poate mai important, ca inca mai avem nevoie de el, desi multi nu ar mai recunoaste astfel de slabiciuni? Avem nevoie de ocazii pentru a face ceva bun si frumos? Daca, din pacate, da, iata una: intram un UE, hai macar sa ne spalam pe maini, pe fatza, si sa zambim la oameni si la camere. Avem pretentii sau ce?