Un joc castigat sau terminat?
Mi se întâmplă, ce-i drept, destul de rar, să-mi creez o perspectivă similară cu cea a unuia răuvoitor şi să mă privesc pe mine însumi prin ea, să văd ceea ce am greşit, ceea ce nu merit şi ce mi se cuvine doar dacă se închid ochii. Şi astfel ţin evidenţa părţilor rele pe care le aşez în balanţă cu cele bune, bineînţeles, disproporţionate după o lege nescrisă, dar cunoscută din naştere de specia umană. Şi totuşi, de ce se apleacă balanţa aproape mereu spre partea cutiei Pandorei? Dacă aş încerca să corectez răul atât de întins, oare aş ajunge să rămân numai cu speranţa? Legenda înseamnă viaţă, pentru unii a însemnat adevărul, dar totuşi nu are nimic în comun cu raţiunea ce conduce la destabilizarea unei lumi care poate ar fi fost perfectă dacă nu ar fi fost “condusă” de o fiinţă “raţională”. Poate şi eu aş fi fost perfect dacă aş fi fost controlat de altcineva. Mă feresc să vorbesc în numele tuturor. Poate că alţii sunt fericiţi cu autocontrolul, dar eu simt o oarecare sufocare ce creează o senzaţie asemănătoare imploziei; mă rătăcesc oare în propria mea raţiune?
Şi dacă aş renunţa la perspectiva de mai sus şi aş aborda o alta, mai simplă, mai puerilă; aş putea, spre exemplu, să privesc totul ca un joc; cu o faptă bună te menţii, cu una rea te ambiţionezi. Atitudinea nepăsătoare faţă de realitate poate fi numită joc? Dacă da, atunci însemnă că jocul poate fi numit nepăsător? Nu. Dacă psihicul permite ca realitatea să fie trecută cu vederea, subconştientul acceptă întotdeauna, în cazul simultaneităţii, ca jocul să devină realitate. Iar realitatea, numită astfel nu prin generalizare, ci de către fiecare fiinţă, există pentru a fi acceptată, fără distincţie, ca atare.
Şi dacă aş găsi un mod în care să am în vedere ambele aspecte ale (acum) aşa-zisei realităţi, aş uşura cu ceva situaţia? Ar însemna să realizez faptul că mă joc şi să-mi asum răspunderea pentru faptele lipsite de scrupule pe care le fac? Nu, ar trebui să însemne că aş putea vedea dinainte faptele lipsite de scrupule, le-aş putea cataloga astfel şi le-aş considera în aşa fel încât să calc pe drumul cel mai sigur. Şi cel mai ocolit. Dar poate că astfel aş fi mai în siguranţă, văzându-mă capabil de autocontrol.
Dar tot ce am scris este imaginaţie. Este un joc cu propriile mele capacităţi, menit pentru a-mi demonstra că am ajuns atât de jos încât autocontrolul nu mai înseamnă decât… joacă? Imaginaţie? De ce nu am încercat să trăiesc realitatea şi nu să o presupun? Din nou, indecizia faţă de ceea ce cunosc cu lux de amănunt: mintea mea. Sau poate că nu am ajuns jos. Poate că nici măcar nu am coborât.
Aceasta este o tema de-a mea de la limba romana, din clasa a 9-a. Mi-a placut sa o regasesc, dupa atata timp cat sa fi uitat definitiv de ea.