“Bleah”-ul cu cireasa de sesiune
Discutam acum cateva zile cu cineva (as da link daca ar avea… ) despre o problema recent descoperita, de cand sunt la Politehnica. Imi este aproape supraomenesc sa ma concentrez si sa fac o treaba care nu-mi place si de regula nu-mi place pentru ca nu-i vad finalitatea (ce sa mai vorbesc de utilitate).
Da, sigur… de parca pana acum 4 ani de zile, cel putin, am facut altceva. Nu pot sa spun ca nu mi-a displacut intotdeauna sa invat tot felul de inutilitati pe care le vedeam astfel si cu mintea de atunci, care nu era demna de luat in considerare, si asa le vad si acum, deci ceva dreptate am avut, si cei despre care gandeam urat la acea vreme n-au prea avut… Acum pentru prima oara simt o repulsie, nu doar o nemultumire. Nu vreau sa se inteleaga ca am dezvoltat o comoditate alimentata de autogospodarire si de insusi sentimentul “facultativ” al facultatii.
Cel mai probabil, am adunat prea multa rabdare in mine si, odata cu ea, si prea multa speranta pentru timpurile pe care le traim. Desi din fire nu sunt un optimist cu privire la viitorul Romaniei, sunt foarte optimist cand vine vorba de schimbarile pe care le poate face un om si puterea vointei lui. Si Romania e facuta din oameni si “sfintita” de ei, dar nu se mai poate extrapola o vointa, un sentiment, o directie, la o asemenea scala. Iar stupoarea cu care ma izbesc de lucruri cotidiene si, care, in plus, ajung sa faca parte si din prostia cotidiana, e ceea ce ma face sa vad ca aceasta rabdare si speranta inca nu a fost satisfacuta, inca nu s-a schimbat mare lucru, in unele locuri nu s-a schimbat chiar nimic si stau sa ma gandesc cat de radicala mai poate fi urmatoarea si poate cea mai importanta schimbare care mi-a mai ramas in maneca: ce va fi dupa facultate.
Ma asteptam sa ma intalnesc cu o sansa universala, care macar pe alocuri sa fie in acelasi ritm cu al meu, care sa imi arate (mai mult decat pana acum) ca merg pe drumul cel bun si as fi vrut sa ma faca chiar sa ma simt inferior comparandu-mi aspiratiile cu ceea ce puteam sa primesc prin efortul corespunzator. Ce s-a ales din toate? Din efort, s-a ales tot efort, dar in zadar, iar sansa a ramas cea pe care mi-o faceam si eu pana acum. A, ar mai fi o diferenta, ca acum am si mai putin timp pentru mine insumi, pentru mintea mea si pentru a-mi alimenta linistea de a ma gandi la viitor.
As vrea sa cred ca m-am facut inteles de ce sesiunea trezeste astfel de sentimente in mine. Vreau sa fiu util, pentru mine si pentru cei din jur, pentru parinti si pentru prieteni, pentru cei care nici nu stiu de unde le-a venit o mana. Implicit, din contactul cu prea multa prostie/rautate/ignoranta omeneasca ajungem sa fim mai buni sau mai rai. Daca ramanem la fel cum eram inainte de a cunoaste limitele ograzii noastre, inseamna totodata ca am ajuns mai rau. Si as mai vrea sa cred ca sunt o persoana de incredere, desi nu pot sa sustin aceasta decat prin mici dovezi de moment, care numai dupa multe incercari si dovezi nefortate ajung sa ramana in memoria cuiva, as vrea sa cred ca sunt o persoana capabila, poate nu de a ajunge acolo unde vrea, dar in mod sigur de a avea vointa de a lupta pana acolo.
Si de ce nu cred cu tarie toate acestea? Pentru ca dovezile imi stau undeva, dupa un zid de ignoranta, care nu stie ce ascunde si pe cati tine in frau. Un zid care pana la final va face sa infloreasca oameni din rabdarea celor deja asupriti de povara folosirii ei in van sau oameni fara de suflet, care se vor contopi cu o lume asemenea, perfecta pentru ei, dar, din pacate, nu numai a lor.
De asta nu imi place sa fac ceea ce nu imi place. Am dreptul sa spun ce nu imi place? Am macar ocazia?