Cum se pierde un tren. Chiar doua.
Ingredientul principal e increderea in Metrorex. Adica sa crezi ca folosesc mai mult de mai putin de jumatate din trenurile disponibile, ca nu vei astepta in statie pana se va face contorul 0:00 din cauza ca nu poate afisa cele 10+ minute de intarziere, ca nu se va opri tocmai acum metroul in tunel, ca nu vei avea sansa sa il pierzi in ultimul moment, nesinchisindu-se "inspectorul" de peron (wtf e ala, anyway?) sa-ti mai deschida usile decat daca ai alt sex decat mine plus ceva pe tine care sa arate ostentativ acest lucru.
Nu am pierdut un tren in viata mea. Si, de un an incoace, cel putin, de cand am facut zeci de calatorii cu trenul, am ajuns sa ma incred in propriul ceas de anticipare (da, biologic) ca voi ajunge intotdeauna la timp atunci cand imi propun un lucru. Poate si pentru ca fizicul imi permite sa recuperez in caz de extrema urgenta.
Vineri, dupa prezentarea de la Microsoft a softului nostru care a crapat de 2 ori din propria-i noblete, am crezut ca imi ajunge o ora si jumatate pentru a prinde trenul. Cel putin s-a dovedit ca pana sa ajung in gara n-a mai fost nevoie sa ma grabesc. Metroul a mers asa cum a mers si trenul a plecat asa cum a plecat. Nu stiu cum, ca nu eram de fatza. Era ultimul tren din acea zi asa ca nu imi ramanea decat sa ma intorc "acasa" si sa mai dorm o noapte in asternutul din bagaj. Bineinteles, nu inainte de a incerca sa imi recuperez o parte din bilet, adica sa-l aman pentru alt tren de a doua zi. Dupa o ora de stat in Gara de nord, dintre care 15 minute de birocratie si 45 de minute de retea de calculatoare cazuta (acces control list prost configurat?!?!) m-am hotarat si ca merit o masa la kfc si nu m-am hotarat ca merit sa prind pe afara si furtuna care a rupt copaci.
Paranteza: ($nteza) Birocratia din gara pentru obtinerea unui nou bilet se desfasoara cam in felul urmator. Merg la o casa oarecare, spun ca am pierdut trenul si ca vreau o amanare. Mi se ia biletul, mi se intoarce pe fata cealalata si mi se da inapoi, pe motiv ca nu am "viza" pe el. Oooo..k, de unde iau viza? Dupa indelungi cugetari (ca in bancul in care Ion zice "io shed shi cuget" iar Gheorghe "no, io numa’ shed") mi se spune ca trebuie sa intreb la informatii. Ce ti-e si cu impartirea asta a responsabilitatilor si a sarcinilor… Informatiile, dupa ce au scapat de enormul flux de oameni care nu stiu ca exista infofer.ro si nu ma refer aici la babe, m-au directionat spre alt ghiseu, unde se dau vizele. La acel ghiseu era nimeni altul decat seful (sefa) de tura. De fapt, "nimeni altul" e cam mult spus, pentru ca nici macar ea nu era acolo. 5 minute asteptare, batai in geam, daca pierdeam vreun tren in momentul acela nu ar fi interesat pe nimeni. Inainte sa apuc sa imi spun "povestea" pentru a treia oara, imi ia biletul si imi pune o stampila pe el si… atat. Ce e ciudat aici? Faptul ca nu s-a uitat pe el nici macar sa vada daca e valid, nu a notat nici un fel de loc, eventual pentru a transmite unei statii ulterioroare ca mai exista un loc liber, nu m-a intrebat absolut nimic, pur si simplu a pus stampila si aceasta a fost intreaga ei datorie sustinuta de prerogativele de sef de tura. Ce o impiedica pe casiera sa faca acelasi lucru? Ce ma impiedica pe mine sa imi pun aceeasi stampila, singur? Cu ce difera acum biletul de cel de diniante? Biletul nu difera, dar intre timp a diferit situatia, pentru ca a intervenit caderea retelei si se pare ca multi altii si-au pierdut trenurile. Fiind manat putin si de nervi, am reusit sa ma orientez imediat (imediat dupa asteptare) spre o casa pusa in functiune, care mi-a spus ca ma costa 1.7 ron sa aman pentru un tren din ziua urmatoare. 1.7 ron si o ora jumate, mai exact.
Si, dupa cum o nenoricire (sau, cine stie?!) nu vine niciodata singura, am pierdut si a doua zi trenul, de data aceasta mult mai spectaculos, ca in filme, cand trenul pleaca iar actorul macho alearga spre el in splendoarea spectacolului atletic. Doar ca in tren nu se afla nici o iubita, iar personajul macho nu a ajuns din urma trenul (poate daca aveam cal…) si chiar daca l-ar fi ajuns, nu ar fi avut de ce sa se agate, pentru ca era sageata albastra cu usi automate. End of all hope.
Apoi au urmat elemente ca pizza la Spring Time, cititul ziarului de parca era roman de aventuri, sala de asteptare cu boschetarii de rigoare si o bere gratis, tot de la Spring Time. Si ceva nervi, pentru ca eu alergam acasa sa invat pentru examenul la Cisco si tocmai pierdusem o zi intreaga…. si ma intrebam din ce cauza. In caz ca va intrebati vreodata de ce un tren pleaca la si 42 de minute… de ce acea ora atat de fixa dar fara un sens fix… ei bine, pentru ca daca ar fi plecat la si 43, macho-ul prindea trenul si nu mai alerga dupa el.
Aproape ca am putut sa il ating… AH!!!
PS: ca pedeapsa pentru neputintele mele m-am multumit cu un accelerat in care am transpirat prin locuri unde nu credeam ca poate transpira un om. Cel putin, de data asta nu m-a mai costat nimic in plus. Probabil din cauza ca de la categoria student m-am incadrat in categoria lamer…