Exista un timp pentru toate
Sunt in tren, la o ora la care nici macar cei care nu au fost la petreceri aseara, nu s-au trezit. Dar, multumita miilor de ani de evolutie (si, nu in ultimul rand, prosperei industrii navale germane…) si deloc multumita CFR-ului, pot sa imi pun gandurile in ordine si aici. Pentru mine si pentru altii, deopotriva; pentru mine, exclusiv, nu cer decat niste ore decente de somn, de care nu am avut parte. Asa ca mai aberez pentru cateva momente de fatza cu voi, in speranta ca eventualele rateuri si nonsensuri le veti pune pe seama unor conotatii ascunse si profunde (se poate una fara alta?) cand, in realia, lucrurile nu prea stau asa.
Am lipsit o perioada pentru ca am fost plecat sa vad oameni si locuri, iar cand nu am fost plecat mi-am ocupat prea mult mintea cu treburi lumesti. Am vazut cu surprindere ca vizitatorii continuau sa vina, ceea ce mi-a oferit o motivatie (de cate lucruri cu lipsa de finalitate am parte in rest…) dar incomparabia cu efectul unui comentariu atat de dragut pe care l-am gasit 
[controloarea s-a uitat pentru prima oara pe legitimatie, la facultatea la care sunt, si a zambit, o fi un semn ca ar trebui sa fac si eu la fel…]
E greu sa explici sentimente. Sunt acele momente in care o suita intreaga de evenimente, imagini (interioare) si senzatii iti trec prin minte incredibil de repede; asta se intampla cand vocea interioara tace si uneori cred ca merita sa imi pun intrebarea “de ce tace?”. Poate pentru ca nu are ce sa spuna, poate pentru ca mintii ii este mai usor sa ia acele idei ca atare si sa nu le explice/exprime pentru ca atunci nu ar mai fi ideile in sine, ci o abstractizare ca rezultat al unui mediu de transmisie inadecvat, verbal. La fel de greu imi este acum sa spun cu ce m-am imbogatit “psihiceste” in weekendul acesta. Ce mi-au dat oamenii si locurile? O farama (poate un junghi) de realitate, o trezire din nestiinta timpului, o analiza bruta a algoritmului de inaintare prin viata aceasta. Am mai vazut ca nicicand cum oamenii se trec si incep sa semene cu cei care nu mai sunt, ceea ce nu-mi ofera decat un motiv de intristare gandindu-ma la ocazia urmatoarei vizite in acele locuri.
Se adevereste, sub o anumita forma, expresia “vezi, ba, ninja, ca nu-i ca-n filme?” cand vezi ca locurile frumoase, ale copilariei, nu mai sunt decat in amintirea ta, realitatea nemaioferind cunoasterii simturilor ceea ce a oferit odinioara. Atunci, cu mai multa incapatanare, refuz sa accept schimbarea si ma straduiesc sa ignor ceea ce am cautat atata timp, cu atata ardoare, ca sa-mi conserv, din fericire, amintirile si, din pacate, doar amintirile.
Deci exista un timp si pentru trecerea timpului, dar pe acela il simte fiecare cand are timp sau cand nu mai are de ales. Poate ca ar trebui sa mai lasam deoparte, din cand in cand, ceea ce oricum trece de la sine, conform legilor firii, si sa ne ocupam de trecerea noastra. Daca tot trecem, hai sa o facem onorabil, lasand amintiri de care cineva sa se tina cu dintii, si cu acea mandrie ca traim intr-o lume a tuturor posibilitatilor.
O lume in care, la GMT+2, tocmai a rasarit soarele