My Weblog

Sa nu judecati niciodata un om dupa note si cu atat mai putin dupa medii. Ma bucur ca au ajuns, desi nu stiu cum, si strainii si romanii la aceasta concluzie si nu dau doi bani pe notele din timpul facultatii. De regula, orice angajator cere studii superioare de o anumita factura, dar se pare ca nicio facultate de la noi nu e atat de prestigioasa incat sa permita crearea de pretentii… preferinte. Suna mai bine daca ai facut o facultate de renume in Bucuresti, dar nimeni nu va crede ca datorita facultatii esti mai bun decat un altul, ci, eventual, datorita faptului ca te-ai crezut capabil sa faci o astfel de facultate. Si, nu in ultimul rand, pentru ca ai reusit. Dar si aceasta e, pe deplin meritul tau.

Iata care e legatura dintre merite si ‘9′:

- iei 9 la un examen la care ti se cere sa scrii 7-8 pagini de cod pe foaie, folosind aproape tot ceea ce stii dintr-un limbaj de programare, facand o aplicatie care face acelasi lucru ca si clasele deja implementate din acel limbaj dar, bineinteles, programul tau fiind mult mai handicapat decat variantele publice, avand mai apoi surpriza de a descoperi ca profesorul nu e in stare sa inteleaga ceea ce ai facut tu, iar daca el nu intelege automat inseamna ca tu ai gresit si fiind, in final, lasat fara replica dupa ce profesorul recunoaste ca nu ai gresit dar trebuie sa-ti scada un punct pentru ca ai fost dezordonat in scriere.

- iei 9 la alt examen, unde cursul e de nedescifrat, unde tu, ca fiinta inteligenta nu poti sa stabilesti o legatura cu autorul cursului si intentiile sale, nicidecum cu finalitatea, un curs la care inveti o saptamana pana ajungi sa spui ca nu mai poti si devii o creatura tampita de cap, fara viata sociala in afara apartamentului, irascibila, nerasa si sictirita, toate acestea in timp ce altii, in exact aceleasi conditii, iau note mai mici sau nu reusesc sa treaca, din cauza ca au avut ghinion la subiecte.

Mai vreti sa stiti in cate feluri iei un 10?

Am citit recent un articol in care se mentionau tot felul de neregularitati ce se petrec in invatamantul universitar romanesc. Nu cele despre care vorbeste mass-media, sanctionabile legal si nici nodurile din papura pe care oricine are ocazia si, eventual posibilitatea, promite ca le va repara cand va ajunge profesor, decan, presedinte, etc (si care, in fapt, sunt probleme minore dar, din fericire, abordabile), ci acele probleme pe care le vad cei ‘norocosi’, care stau in banci. Fiind, probabil, sprite-uri bidimensionale, de la catedra acestea nu se vad. Articolul il voi mentiona partial intr-una dintre zilele urmatoare.

Lucrul care m-a frapat oarecum era unul legat de schimbarea atitudinii celor care vin la Politehnica: plini de vise, se vad deja ingineri in 4 ani, de-abia asteptandu-si rasplata, dupa atatia ani de munca nu prea folositoare, dar deodata se trezeste in ei instinctul supravietuirii… Nu mai conteaza visele pentru ca facultatea nu-ti da nimic de visat, conteaza sa stii cum se trec examenele, cum sa scapi mai usor de ceea ce nu te intereseaza, eventual cum si cu cine trebuie sa te lupti pentru bursa, pentru camin, pentru timp liber.

De ce, totusi, nu e atat de rau? Pentru ca selectia naturala isi indeplineste functia si cei care raman in facultate sunt cei dispusi la astfel de sacrificii. Mai bine este zis, poate, ca cei care raman sunt cei care nu vad sacrificii in asa ceva. Si, nu in ultimul rand, cei care stiu sa se descurce. E o scoala buna pentru viata, o ’simulare’ in termeni ingineresti si poate ca daca totul ar fi fost mult mai usor n-ar mai fi insemnat atat de mult, iar cei care nu s-au nascut cu forta interioara de a se trage pe sine mai departe nu ar mai fi realizat nimic in plus.

Asta e partea buna din ceea ce e privit ca un chin.

La urma urmei, daca vrei sa-ti depasesti o limita, trebuie sa ajungi pana la ea, iar a trece de ea nu are cum sa fie floare la ureche, ca doar nu degeaba era limita aceea tocmai acolo.

Am sa fac o incercare, ca acesta sa fie ultimul post aspru-critic/pesimist, in proportie de mai mult de 30%, pentru ca am primit plangeri bine fondate.

Daca spun ca nu inteleg ce placere gasesc oamenii in a sta in mizerie, nu spun nimic nou din doua motive: primul ar fi ca asta se vede, oricum, in jur, iar celalalt ar face apel la faptul ca ne-am obisnuit sa vedem asta.

Ok, recunosc ca nesimtirea n-am sa o inteleg niciodata nici daca mi-ar fi demonstrata matematic, pentru ca este un act voit, fie el datorat unui prost set de obiceiuri, fie unui prost cuplu minte-om. Dar m-as simti ceva mai bine sa explic cum se face ca vointa unor oameni (antrenata de atata nesimtire) reuseste sa surclaseze ceea ce credeam ca e un instinct: nevoia de frumos, de armonie, de a-ti marca locul cu o amprenta care sa te faca, macar pe tine, sa te simti binevenit.

M-a deprimat putin vederea, de cateva ori in ultimele cateva zile, a caminelor in care am stat, si a halului in care au ajuns, dupa ce impresia generala a intregului timp petrecut acolo a fost ca nu am primit ceea ce am meritat. Intr-adevar, unii nu meritau nici putinul pe care l-au primit, asa cum altii nu meritau nici cat de mult au primit.

Ceea ce vad pe strazile Bucurestiului nu merita comentarii sofisticate, pentru ca orasele romanesti sunt mediul ideal pentru manifestarea animalismului. Probabil ca atmosfera semi-apocaliptica din punctul de vedere al bunului-simt si al armoniei (minimale) functioneaza ca un impuls pentru inca un gest de dispret. Si apoi inca unul… Dar urasc sa vad cum gasesc nesimtire si delasare pana si acolo unde nu ma astept. Imi permit orgoliul de a judeca lucrurile astfel pentru ca, in “viata mea”, trecuta deja prin doua prefixe, am vazut multi si multe. In plus, am un simt al contrastelor si nu ezit sa compar, aproape involuntar, toate lucrurile cu care intru in contact.

E chiar atat de placut sa iti bagi si tu picioarele acolo unde, deja, toata lumea si le-a bagat? Exista in noi o nevoie primara de a ne baga picioarele si principiile sunt cele care ne dicteaza sa o facem acolo unde au facut-o deja altii… Ca sa nu deranjam?!…

As vrea sa cred ca e vorba de o gandire ingusta, lipsita de perspectiva, dar, de la un punct incolo, chiar si aceasta scuza paleste. Avem exemple, chiar langa noi, care nu pot razbi. Nu trebuie sa ne uitam, neaparat, in curtea vecinului cu steag albastru si stelute pentru ca inventam scuza nivelului de trai, de parca raspunsul la intrebarea “ce a fost intai, disciplina impusa de regimul politic sau cea intrinseca?” ar fi, tamp, “banii”.

E dureros sa poti gasi argumente care confirma ceea ce, din orgoliu, iti negi cu vehementa in fata celor care te acuza. Cel putin, sansa de a te trezi la realitate e fifty-fifty, si cel mult, tot atat.

E destul?

Pare sa se intample ceva ciudat cu CFR-ul, de la o vreme. Pana nu demult, orice schimbare aparuta insemna o crestere de tarif, o greva, blocarea unei linii in vederea modernizarii, care mai avea sa fie repusa in folosinta peste mai mult decat putea cineva estima rational, samd. Pe de alta parte, nu e ceva de neasteptat sa te trezesti intr-un tren in care se inghesuie oamenii ca vitele (rectific, sunt inghesuiti), mai exact, mai rau ca vitele care folosesc metroul si se cred atat de importante, ca si cum metroul ar pleca mai repede sau mai tarziu in functie de cat de “cu talent” se reped la intrare sau iesire. Prea lunga divagarea si n-o rectific.

Dar, totusi, nu surprinde pe nimeni faptul ca metoda romaneasca de a transporta mai multi calatori decat de obicei, nu implica alte rute, mai multe trenuri, de fapt, nu implica nimic, in afara decat ceva mai putine vagoane decat in mod normal. Imi si imaginez inginerii politehnisti de la transporturi, formati in iepoca de aur, care ar fi in stare sa prezinte o explicatie de genul “masa trenului ar fi prea mare pentru vagoane suplimentare, tocmai din cauza vitelor”. Eu as traduce-o prin “las-o, bai, ca merge-as(e)a”.

Momentan, s-au dat trei bilete pe loc. Oricat de incredibil ar parea, chiar s-au sinchisit sa dea bilete cu locuri, ca sa aiba si calatorii motiv de cearta, ca timp au destul. In restul timpului, ar putea admira noile vagoane, care, din ce am vazut pana acum, vin in doua modele. Primele sunt supraetajate, cu loc minuscul pentru bagaje, in care se potriveste de minune romanul cu 3 bagaje, unul in fiecare mana, cu aer conditionat excesiv (ca si clima de la noi,dupa cum se invata la geografie), necontrolabil, in care devine aproape penibila pozitia picoarelor fata de cel din fatza, mai ales daca nu-l cunosti. Daca nu, cel mai probabil ca ai sa ajungi sa-l cunosti pentru ca CFR apropie oamenii intre ei… Cea de-a doua categorie e cea in care ma aflu acum, cu vagoane mai spatioase (nu si cu 3 pe loc), mese intre locuri si miros de “nou”, singurul lucru care m-a facut sa nu privesc cu ochi mijiti de neincredere inscriptia care mentiona ca sunt produse la Arad, in 200…6, cu chiu, cu vai, 6-le fiind suprascris cu vopsea, peste nu-se-stie-ce realitate.

Interesanta este, insa, mentalitatea romanului (chiar si a romanului tanar) care, in ambele situatii, a intrebat mai intai, si in repetate randuri, daca “asta-i clasa intai?”. Cred ca s-ar bucura cativa de la caile ferate sa auda asa ceva, nu pentru a se simti maguliti, ci pentru a trage concluzia ca daca publicul larg nu se asteapta la schimbari (sau, in fine, dupa cum suntem obisnuiti, adica nu cu schimbari menite a ne bucura noi de ele) poate ca nici n-ar mai fi nevoie de ele. Exista destui care, chiar daca n-ar marturisi fatzis ca nu vor schimbari, ar fi de acord sa se complaca la orice, pe motiv ca putea fi si mai rau. Cu alte cuvinte,ar putea fi de acord sa traiasca intr-un colt de iad, multumiti fiind ca, macar nu traiesc in centru… Daca am exagerat, extrageti ideea din context si se mai atenueaza.

Revenind cu picioarele pe plasticul albastru, remarc un lucru total neasteptat, anume prezenta a cate 2 prize de curent la fiecare 4 locuri, pe care se specifica foarte simpatic ca se folosesc pentru telefoane, laptopuri si pda-uri. Asta ca sa nu vina romanasul inventiv sa-si incarce bateria de la Dacie intre Bucuresti si Galati. A mea, insa, pare stricata… Si mai sunt si lumini individuale, in cazul in care s-ar stinge lumina principala, ceea ce nu se intampla.

Nu stiu cat vor rezista noile investitii vandalismului coroziv. Poate ca voi avea ocazia sa vad cum arata si acele vagoane clasa business (degeaba comparatia cu avioanele, sinele sunt tot mai proaste ca golurile de aer).

Laser, frate!

Sunt in tren, la o ora la care nici macar cei care nu au fost la petreceri aseara, nu s-au trezit. Dar, multumita miilor de ani de evolutie (si, nu in ultimul rand, prosperei industrii navale germane…) si deloc multumita CFR-ului, pot sa imi pun gandurile in ordine si aici. Pentru mine si pentru altii, deopotriva; pentru mine, exclusiv, nu cer decat niste ore decente de somn, de care nu am avut parte. Asa ca mai aberez pentru cateva momente de fatza cu voi, in speranta ca eventualele rateuri si nonsensuri le veti pune pe seama unor conotatii ascunse si profunde (se poate una fara alta?) cand, in realia, lucrurile nu prea stau asa.

Am lipsit o perioada pentru ca am fost plecat sa vad oameni si locuri, iar cand nu am fost plecat mi-am ocupat prea mult mintea cu treburi lumesti. Am vazut cu surprindere ca vizitatorii continuau sa vina, ceea ce mi-a oferit o motivatie (de cate lucruri cu lipsa de finalitate am parte in rest…) dar incomparabia cu efectul unui comentariu atat de dragut pe care l-am gasit

[controloarea s-a uitat pentru prima oara pe legitimatie, la facultatea la care sunt, si a zambit, o fi un semn ca ar trebui sa fac si eu la fel…]

E greu sa explici sentimente. Sunt acele momente in care o suita intreaga de evenimente, imagini (interioare) si senzatii iti trec prin minte incredibil de repede; asta se intampla cand vocea interioara tace si uneori cred ca merita sa imi pun intrebarea “de ce tace?”. Poate pentru ca nu are ce sa spuna, poate pentru ca mintii ii este mai usor sa ia acele idei ca atare si sa nu le explice/exprime pentru ca atunci nu ar mai fi ideile in sine, ci o abstractizare ca rezultat al unui mediu de transmisie inadecvat, verbal. La fel de greu imi este acum sa spun cu ce m-am imbogatit “psihiceste” in weekendul acesta. Ce mi-au dat oamenii si locurile? O farama (poate un junghi) de realitate, o trezire din nestiinta timpului, o analiza bruta a algoritmului de inaintare prin viata aceasta. Am mai vazut ca nicicand cum oamenii se trec si incep sa semene cu cei care nu mai sunt, ceea ce nu-mi ofera decat un motiv de intristare gandindu-ma la ocazia urmatoarei vizite in acele locuri.

Se adevereste, sub o anumita forma, expresia “vezi, ba, ninja, ca nu-i ca-n filme?” cand vezi ca locurile frumoase, ale copilariei, nu mai sunt decat in amintirea ta, realitatea nemaioferind cunoasterii simturilor ceea ce a oferit odinioara. Atunci, cu mai multa incapatanare, refuz sa accept schimbarea si ma straduiesc sa ignor ceea ce am cautat atata timp, cu atata ardoare, ca sa-mi conserv, din fericire, amintirile si, din pacate, doar amintirile.

Deci exista un timp si pentru trecerea timpului, dar pe acela il simte fiecare cand are timp sau cand nu mai are de ales. Poate ca ar trebui sa mai lasam deoparte, din cand in cand, ceea ce oricum trece de la sine, conform legilor firii, si sa ne ocupam de trecerea noastra. Daca tot trecem, hai sa o facem onorabil, lasand amintiri de care cineva sa se tina cu dintii, si cu acea mandrie ca traim intr-o lume a tuturor posibilitatilor.

O lume in care, la GMT+2, tocmai a rasarit soarele