Putintica absurditate
Am ramas distras de la sudoku-ul meu din timpul unui seminar de filosofie (am scos CV-ul…credeti-ma pe cuvant ca sunt la calculatoare…) cand am auzit ca “in invatamant raman cei mai putin capabili”. Bine, am spus, oricum majoritatea oamenilor incapabili pe care i-am intalnit in viata mea erau, in proportie de 80%, profesori, dar sa auzi asa ceva de la un profesor e cam deplasat.
Discutia pornise din cauza lipsei de chef de a ne face datoria. In mod normal, seminarul acela e un monolog, din cand in cand tinut de cate unul dintre noi, dar lumea evita sa se implice. Ne plangeam si noi, pentru a mia oara, ca de obicei, persoanelor nepotrivite si lipsite de autoritate (un fel de poiana lui Iocan) despre calitatea invatamantului, despre faptul ca si ultimul student din facultatea asta ar sti cum sa imbunatateasca ceva la nivel functional, dar nimeni din conducere. Nimic nou, pana in momentul in care mi-am dat seama ca discutam cu cineva care nu era constient de acest fapt. Mai exact, printre profesori nu se stie decat ce se face, ce se preda, dar pe nimeni nu intereseaza cum se preda; iar daca intereseaza pe cineva, probabil ca entuziasmul revolutionar se stinge brusc, in momentul in care gasesc nenumarate motive de a-si argumenta propria lipsa de imperfectiune (asta implica perfectiune, sau autosuficienta?).
Pare incredibil cum, in state (informatie via Andrei), nu ti se cere decat o minte deschisa si o luna de pregatire in mainile statului, pentru a ti se asigura o medalie la internationala. Greseala noastra e ca nu se stie, acolo unde ar trebui, al cui e meritul ca cei buni ajung sus, sau chiar meritul ca cei buni ajung sa fie buni. Noi muncim, noi invatam, noi citim pdf-uri tehnice ca pe romane siropoase, noi ne ducem pe Wikipedia asa cum ne-am duce la toaleta, noi tragem 3 variante de cursuri in speranta ca, intr-un final, cineva a inteles ce scria pe tabla infecta, noi invatam, in plus, ceea ce ne completeaza in mod util, CV-ul; noroc ca noi stim ce sa invatam. Poate ca, intr-un final, asta e meritul celor care ne invata. Dar parca asta se spunea despre scoala/liceu: ca iti deschide un orizont, ca te invata sa inveti. Stop, fratilor, destul cu orizonturile; e timpul sa mai si punem mana, nu doar sa ne uitam. De acord, nu toata lumea vine la pomul laudat (invatamantul romanesc) cu sacul (mintea deschisa), dar daca nu tine nimeni cont de cei care reprezinta cererea in domeniul acesta, nu prea mai ramane nimeni care sa merite luat in seama.
E putin absurd si putin trist. Noi ne supunem invatamantului pentru ca vrem sa ajungem departe. Daca am functiona toti dupa citatul de mai sus, celor mai slabi profesori le-ar corespunde cei mai slabi studenti. Prea multa bijectivitate strica.
Nu-mi sta in fire sa dau vina pe cineva, dar, nici daca as vrea, nu as avea pe cine sa arat cu degetul. As putea arata situatia cu degetul, dar cui? Si asa ma intorc la cei pe care as putea sa dau vina…
Mi-ar parea rau ca ignoranta sa se datoreze doar lenei de a invata pe niste oameni dornici ceea ce trebuie si prin metodele adecvate. Profesorii sunt, totusi, niste oameni capabili, chiar daca ajung sa fie astfel din cauza experientei, si nu a eforturilor proprii sau a facultatilor pe la care au fost. Poate ca nu le-a placut intr-atat de mult sa fie profesori, ca si stiinta pe care o poseda, dar exista, totusi, o responsabilitate. Eu am responsabilitatea de a ma ocupa de viitorul meu, ei ar trebui sa o aiba pe aceea de a se ocupa de viitorul nenumaratilor studenti care le trec prin maini. Sau, daca nu pot sa le faca ceva bun si util pentru acest viitor, cel putin sa nu le stea in cale. Dar exista si orgoliu, exista si nevoia de a-ti alimenta autoritatea cumva, si, din pacate, exista o credinta comuna cum ca fara acestea ai avea ceva de pierdut. Nu vreau sa ma gandesc a cui responsabilitate e mai mare, pentru ca, oricum, una fara alta nu pot exista.
PS: Eu lucrez in invatamantul… particular 