Ca la 20 de ani
Nu stiu exact ce e si in ce fel “ca la 20 de ani”. Poate ca asta e si rostul comparatiei, sa poti folosi varsta ca pe o interface in orice caz viitor care s-ar potrivi. Din tot ce am vazut pana acum, pot sa deduc faptul ca pentru marea majoritate e de ajuns sa mentionezi varsta de 20(+) ani ca sa nu iti mai ceara detalii despre temperament, pasiuni sau intentii. Poate ca este o generalizare mult prea grosiera, poate ca gresesc judecand judecata altora, dar imi este cert faptul ca impresia s-a schimbat, ca o anumita destanta fata de restul lumii s-a marit, pentru simplul fapt ca am intrat mai adanc in ea.
Eu nu ma simt cu nimic diferit si, poate ca ar fi trebuit sa incep chiar cu asta, nu vad nici un motiv pentru a ma simti sau pentru a cauta motive sa ma simt, pentru ca si fatzada e importanta astazi, chiar daca importantza ii este data de catre fiecare dupa bunul plac. Poate ca din teama de a nu lasa un prag lipsit de inteles intr-o perioada atat de “plina” a vietii, s-a spus ca varsta de 20 de ani ar trebui sa fie atat de frumoasa tocmai din cauza ca nu marcheaza nimic in mod clar: e o trecere (perioada de tranzitie, dupa cum e la moda de prea multi ani), deci e in egala masura un motiv pentru a te bucura de tot ceea ce poti atinge acum si de a te simti putin stupefiat de faptul ca viata iti arata fie ca totul e la fel ca inainte, fie ca lucrurile care se pot schimba, nu pot fi schimbate de catre tine. Inca o similitudine cu perioada de tranzitie a Romaniei. Daca as spune ca nu mai am griji, m-as minti doar pe mine insumi, pentru ca grijile nu tin cont de varsta si nu le intereseaza cand e ziua ta. Ele sunt acolo, intotdeauna, iar felul in care le rezolvi poate sa depinda foarte usor de varsta. Insa, felul in care le privesti (pentru ca o grija nu mai e grija dupa ce nu o mai poti privi), nu va fi nicicand legat in vreun fel de acea parte interioara responsabila cu numaratul anilor. Partea stupefiata, de mai sus.
Am avut o conceptie interesanta de-a lungul copilariei, legata de felul in care vedeam viitorul. Ma vedeam de multe ori mai mare, peste o treapta sau mai multe, fara sa imi doresc neaparat sa “ma fac mare” pentru ca am aflat la momentul potrivit ca oamenii mari gresesc, ca ei intretin raul si ei sunt motivul pentru care toate adjectivele urate au fost inventate pentru oameni. Mi-am imaginat gradinita, scoala, liceul, dar nu m-am putut imagina la facultate. Un lucru pe care nu l-am spus nimanui, niciodata, era faptul ca dupa ce mi-am dat seama (cu o minte de copil) ca nu ma pot imagina la facultate sau mai departe, am tras concluzia ca nu se poate fi decat un singur motiv in spatele acestei bariere: faptul ca nu voi trai indeajuns pentru a ajunge acolo. Si, culmea e ca m-am impacat cu ideea fara ca macar sa trebuiasca sa trec prin procesul de impacare. De ce mi-a fost usor? Imediat voi spune.
Cand eram mult mai mic, aveam intotdeauna un tipar pe care il aplicam oamenilor de diferite varste, probabil si din cauza ca nu cunosteam prea multe exemplare din fiecare categorie, iar asocierea cu varsta era, de fapt, o asociere cu o persoana cunoscuta. Multi inca nu au scapat de tipar la varsta la care trebuiau sa scape, ceea ce poate sa insemne ca nu au scapat de mintea cu care l-au gandit initial. Bine, nu voi mai trage concluzii. Si, bineinteles ca vecinatatile varstei mele mi le vizualizam prin prisma mea: cum am fost, cum sunt, cum voi fi, pentru ca nu vedeam viitorul nesigur, ci asa cum trebuia sa fie. Credeam ca stiu cum trebuie sa fie viitorul… O consecinta a faptului ca nu ma vedeam la facultate se rasfransese si asupra tiparelor mele: oamenii de 20 de ani, oamenii mari (si medii…), oamenii de la facultate, erau ei, nu eram eu. Aceasta este ceea ce m-a ajutat sa trec in totalitate peste limitarea de ani pe care mi-o atribuisem, prin metode “logice”… poate e greu sa va imaginati o senzatie care va anihileaza senzatia unei pierderi doar datorita unei convingeri ca nu vi s-ar fi cuvenit niciodata acel lucru; cred ca ar fi bine sa mai putem simti asa ceva din cand in cand. Si poate ca pare incredibil ca aveam astfel de ganduri la varste atat de fragede, dar nu erau constiente: pur si simplu faceau parte din realitatea mea. Si cred ca oricine s-a simtit, macar la inceputurile vietii, extrem de bine, in realitatea sa. Nu era neaparat buna sau rea: era realitatea mea, era vorba de mine, iar lucrurile asa trebuiau sa fie, si nu altlfel.
As mai fi povestit despre ziua de ieri, despre asteptare si realitate, si, nu in ultimul rand, despre oameni, pentru ca ei sunt cei mai interesanti, nu eu, insa cred ca nu-si mai are rostul, cel putin nu acum.
Daca ati ajuns sa cititi pana aici, as vrea sa va las cu impresia de moment, chiar daca nu e spectaculoasa prin nimic.
PS: 20-ul s-a intamplat ieri.