Market(ing?) de Craciun
-entry scurt-
Poate ca atâţia ani am avut o imagine greşită despre felul în care se pregăteşte românul pentru Crăciun, la nivelul economico-administrativ, să zicem. Sau, poate că nu prea umblam eu prin magazine în preajma Craciunului (îmi ajungea că umbla moşul…), sau, poate ca nu eram în Bucureşti… , dar mai multe rahaturi puse la vânzare ca în anul acesta şi ca prin zonele dens rezidenţiale ale Bucureştiului nu mi-a fost dat să văd niciodată. Până acum vreo 2 săptămâni, puteam să spun că seamănă puţin cu Plaka, din Atena, dar, în ultima vreme, au intrat “pe felie” şi comercianţii care nu-şi permit să stea în oraş cu mai mult de 2 săptămâni înaintea Crăciunului.
Astfel iau naştere tarabele din mijlocul trotuarului deja prea aglomerat, pline cu cele mai proaste imitaţii, cele mai urâte jucării şi obiecte de îmbrăcăminte care nu-şi au rostul nici în sezon, cu atât mai puţin în legătură cu Crăciunul, dându-ţi impresia că blocul de pensionari a ieşit la aer cu tot ce a găsit prin casă, a legat câte un moţ roşu de toate obiectele şi le-au făcut numai bune de cadouri “selecte” de Crăciun. Înţeleg că românul e sărac (mai ales cel care merge pe trotuar…), dar asta nu implică sub nicio forma prostul gust, imaginea exagerată a frumosului care ajunge la execrabil, sau, ce să mai vorbim despre aceiaşi vânzători tipici pentru bazar sau piaţă în sensul opus lui “plaza/square” care, prin “afacere” înţeleg furtişag, mânăreală, profit(are). Pe mine mă deprimă numai simpla trecere prin acea zonă, când mă simt ca într-o expoziţie de fotografii luate din cine ştie ce ţară din lumea a treia. Există vorba “sunt prea sărac ca să-mi permit lucrurile cele mai ieftine”, dar prea puţini par să gândeasca mai departe de 10 metri sau de ziua de mâine.
Super/hipermarketurile arată, însă, ok. În plus, mai există alternativa magazinelor online şi, cu puţin cap, poţi să te descurci în ambele situaţii chiar şi cu puţini bani. Poate că după câţiva ani de Uniune vom scăpa şi de decorurile de tip “piaţă medievală”. Nu putem să fim ultimii la infinit; poate că ne-am sătura prea mulţi, am pleca şi n-ar mai avea cine să vadă contrastele, rămânând cei carora li se pare normal să trăiască viaţa de acum.