Nepasarea si altele
Am sa fac o incercare, ca acesta sa fie ultimul post aspru-critic/pesimist, in proportie de mai mult de 30%, pentru ca am primit plangeri bine fondate.
Daca spun ca nu inteleg ce placere gasesc oamenii in a sta in mizerie, nu spun nimic nou din doua motive: primul ar fi ca asta se vede, oricum, in jur, iar celalalt ar face apel la faptul ca ne-am obisnuit sa vedem asta.
Ok, recunosc ca nesimtirea n-am sa o inteleg niciodata nici daca mi-ar fi demonstrata matematic, pentru ca este un act voit, fie el datorat unui prost set de obiceiuri, fie unui prost cuplu minte-om. Dar m-as simti ceva mai bine sa explic cum se face ca vointa unor oameni (antrenata de atata nesimtire) reuseste sa surclaseze ceea ce credeam ca e un instinct: nevoia de frumos, de armonie, de a-ti marca locul cu o amprenta care sa te faca, macar pe tine, sa te simti binevenit.
M-a deprimat putin vederea, de cateva ori in ultimele cateva zile, a caminelor in care am stat, si a halului in care au ajuns, dupa ce impresia generala a intregului timp petrecut acolo a fost ca nu am primit ceea ce am meritat. Intr-adevar, unii nu meritau nici putinul pe care l-au primit, asa cum altii nu meritau nici cat de mult au primit.
Ceea ce vad pe strazile Bucurestiului nu merita comentarii sofisticate, pentru ca orasele romanesti sunt mediul ideal pentru manifestarea animalismului. Probabil ca atmosfera semi-apocaliptica din punctul de vedere al bunului-simt si al armoniei (minimale) functioneaza ca un impuls pentru inca un gest de dispret. Si apoi inca unul… Dar urasc sa vad cum gasesc nesimtire si delasare pana si acolo unde nu ma astept. Imi permit orgoliul de a judeca lucrurile astfel pentru ca, in “viata mea”, trecuta deja prin doua prefixe, am vazut multi si multe. In plus, am un simt al contrastelor si nu ezit sa compar, aproape involuntar, toate lucrurile cu care intru in contact.
E chiar atat de placut sa iti bagi si tu picioarele acolo unde, deja, toata lumea si le-a bagat? Exista in noi o nevoie primara de a ne baga picioarele si principiile sunt cele care ne dicteaza sa o facem acolo unde au facut-o deja altii… Ca sa nu deranjam?!…
As vrea sa cred ca e vorba de o gandire ingusta, lipsita de perspectiva, dar, de la un punct incolo, chiar si aceasta scuza paleste. Avem exemple, chiar langa noi, care nu pot razbi. Nu trebuie sa ne uitam, neaparat, in curtea vecinului cu steag albastru si stelute pentru ca inventam scuza nivelului de trai, de parca raspunsul la intrebarea “ce a fost intai, disciplina impusa de regimul politic sau cea intrinseca?” ar fi, tamp, “banii”.
E dureros sa poti gasi argumente care confirma ceea ce, din orgoliu, iti negi cu vehementa in fata celor care te acuza. Cel putin, sansa de a te trezi la realitate e fifty-fifty, si cel mult, tot atat.
E destul?