My Weblog

EEA (Elemente de Electronica Analogica) - Prof. Nicolae Cupcea

EEA-ul ar fi trebuit sa fie o materie noua pentru noi, generatia de sacrificiu pe care se testeaza toate schimbarile din programa Politehnicii. Practic, pentru ca raman in invatamant mult mai multi oameni din domeniul fizicii/automatizarilor decat strict din domeniul calculatoarelor, oricate schimbari s-ar efectua, pe ici pe colo, prin punctele esentiale, de departe (de pe la ultimul etaj al cladirii rectoratului, spre exemplu) ar trebui ca totul sa arate cam la fel. Probabil ca sa para ca totul merge (bine) ca inainte. Daca inca se inghesuie studentii la Politehnica inseamna ca ceva tot trebuie sa mearga bine si daca nu ne dam seama unde merge ceva bine hai sa nu schimbam nimic… poate va merge in continuare la fel.

Asadar, cu toate ca ma repet, in stilul pur romanesc de “Las-o bai ca merge-asa”, spaima facultatii de Automatica si Calculatoare a primit un nou nume, o noua blana de oaie, ascunzand acelasi lup, putin imblanzit dar nici pe departe castrat… Ceea ce insemna inainte DCE (Dispozitive si Circuite Electronice) si CIL (Circuite Integrate Liniare) a fost comprimat intr-un singur semestru de electronica analogica, iar ca sa nu para chiar o comprimare absurda, i s-a pus si un “Elemente” in fata.

Cursul nu a atras multi nici macar prin evidenta prezentelor pentru ca prea putini au avut o motivatie atat de puternica incat sa suporte zeci de ore de copiere de pe tabla a unor lucruri neinteligibile care nici macar nu emanau o aura care sa trezeasca un interes sau o curiozitate. E cat-de-cat normal sa nu intelegi multe lucruri la primul contact, dar nu e chiar normal sa nu intelegi macar 25% din 3 ore de curs. Cei mai multi au plecat cu ideea ca “n-am nevoie de asta, nu invat asa ceva”. In realitate, nu strica nimanui niste elemente de electronica, dar nu in forma execrabil de prost structurata in care s-a predat. Inca n-am uitat in dulcele proces de uitare a materiei si vad ca ceea ce am invatat este atat de particular si low-level in viata reala incat nu-i vad utilitatea in viata de zi-cu-zi in care unui om nu i-ar trebui mai mult decat niste “elemente” de electronica pentru a repara o telecomanda sau un radio. Se intelege ca timpul a fost mai scurt dar nu inteleg de ce programa a trebuit sa prezinte aceleasi subiecte mai sporadic si mai lipsit de explicatii. Din toate cate putin si, in final, nu stii ce stii.

Laboratorul a trecut aproape invizibil. Ni se dadeau niste scheme dintr-o carte si niste circuite pe care ar fi trebuit sa le legam ca sa iasa ceea ce era desenat in carte. Sincer pot spune ca nu a functionat absolut nimic din ceea ce am construit. M-am amagit la inceput cand imi imaginam o similaritate cu exemplul studentului de anul 1 care, la primele laboratoare de programare spune ca “e stricat compilatorul, de aia nu-mi merge programul” si are nevoie uneori si de 10 ani ca sa isi dea seama ca nu era asa. Aici, din pacate, am avut drepate, chiar erau stricate aparatele… Dar ne-au trebuit cam toate laboratoarele ca sa ne dam seama de asta. A fost o notare de picat/trecut; daca se dadeau note picam cu totii.

Seminarul a fost util mai mult prin materialele de seminar decat prin prezenta pentru problemele de la examen si, teoretic, si pentru problemele de la temele de casa. Aici chiar se mai incercau niste explicatii si chiar se mai prindea ceva si de noi.

Examenul a constat in doua probleme si trei subiecte de teorie. Cine a picat, a picat din cauza teoriei, pentru ca a fost enorm de mult de invatat, greu de retinut din cauza slabelor legaturi ale subiectelor intre ele si, in general, a aspectului general al subiectelor de teorie, care nu iti dadea impresia ca inveti ceva cu cap, coada si scop bine definite. E laudabil faptul ca la una dintre probleme am putut sa rezolvam o problema la alegere, dar candva trebuie sa se schimbe si modul de evaluare al teoriei. De ce s-or simti profesorii multumiti de ei insisi daca reusesc sa faca o turma de studenti sa memoreze pentru cateva ore un teanc de cursuri?

Atat pentru mine cat si pentru cei care vor mai incepe aceste materii si cei care cauta pe Google tot felul de informatii despre materii si profesori si ajung aici, am sa discut pe larg semestrul care tocmai s-a terminat.

Tineti cont ca sunt mai incisiv decat de obicei pentru ca am ocazia sa vad finalitatea acestor cursuri si a efortului de a fi trecut prin ele. Voi nu trebuie sa le incepeti cu aceasta atitudine pentru ca nu exista nimic fara parti bune. Si doar pentru ele ati venit aici.

Din materiile din semestrul al doilea, anul doi, de la facultatea de Automatica si Calculatoare, sectia (sau ce-o fi… ) Calculatoare:

POO (Programare Orientata Obiect) - Prof. Florian Moraru

Sau “poo”, pronuntat ca in engleza. Daca dupa un semestru de C mai-marii au considerat ca avem nevoie de o pauza in care sa nu mai exersam skill-urile programatorice (noroc cu C#-ul de la Microsoft din vara), acum a revenit, deloc in forta si absolut deloc spectaculos. Initial prinsesem o discutie intre profesori in care se stabilise ca, odata cu restructurarea anilor si materiilor, sa schimbe si continutul cursului de POO, astfel incat sa invatam si C++ si Java. In stilul nostru, clasic si totodata etern, nu s-a schimbat nimic si am ramas doar cu Java.

Cursul a fost unul care a filtrat de la sine studentii entuziasti care participau la inceput. Cate unul, cate doi, cate trei, (cate eu), au inceput sa nu-l mai frecventeze, pentru ca nu faceai decat sa scrii cod orbeste, de pe tabla, pe alocuri gresit, puteai sa pui intrebari dar nu prea ti se raspundea si, in fine, ramaneai cu sentimentul ca daca ramai acasa si, in loc de 3 ore, citesti 30 de minute dintr-o carte chiar si a unui obscur profesor american, ramai mai castigat. Exista o carte, suport de curs, distribuita si ca pdf, dar care nu sunt decat spicuiri ale lui “Thinking in Java” a binecunoscutului Bruce Eckel. Spicuiri facute fara prea multa atentie, cu accentuari asupa elementelor nesemnificative (deja-vu Lb romana… liceu…) si explicatii sporadice acolo unde ai avea nevoie de mai mult; nu lipsesc si frazele lipsite de sens sau continut. Acum stiti de unde sa invatati. E recomandabil ca, totusi, macar o data la doua cursuri sa aruncati o privire pe notitele cuiva, macar pentru a avea o idee despre stilul profesorului, pentru ca exact aceasta va urmari si la examen, si in temele de laborator. Chiar daca stii mai mult si mai bine, keep it simple pentru nu ca vrei sa ai de dat explicatii indelungi despre ce si cum ai vrut sa faci intr-o bucata de cod scrisa pe hartie. Nu prea aveai cum sa ramai in urma cu materia pentru ca exista si…

Laboratorul, care vrand-nevrand, este cel care ne-a tinut pe linia de plutire si datorita efortului minimal pe care l-am depus acolo am ajuns sa stim (ceva) Java. Doua ore in ziua de dinaintea laboratorului sunt de ajuns pentru a stapani bine cam tot ce e interesant si deductibil. Exista variante vechi ale laboratoarelor prin retelele p2p si merita atentie deoarece multe se repeta. Laboratorul este tinut tot de profesor, dar sa nu te astepti sa ai parte de asistenta de specialitate in timpul lui: gasesti un fisier .txt cu subiectele si timp de doua ore te descurci cum poti si cum stii ca sa rezolvi acele probleme. De multe ori prea putine, de multe ori prea multe probleme, astfel ca notele de la laborator au fost foarte colorate pentru toata lumea. Daca grupa e ceva mai mare, vor sta si cate doi la un calculator, practica incurajata cam la toate laboratoarele din facultate pentru ca o echipa de doi nu e nici prea mica pentru a se impiedica de lapsusuri si nici prea mare pentru a se impotmoli in discutii. La POO, insa, trebui sa fii pregatit ca la o echipa de doi sa para ca lucreaza amandoi, iar cand spun sa para ma refer strict la cel care scrie la tastatura, pentru ca nu exista niciun mod prin care, mai apoi, sa convingi sursa notei ca au fost doua creiere si nu unul. Notarea e foarte subiectiva si, in stilul claselor primare, nu ti se zice nota. Dar poti sa tragi cu ochiul. Programele poti sa le arati pe scurt ca functioneaza, nu se uita nimeni la cod, si daca iti merge destul de bine gura poti sa treci si peste rulare si peste cod, chiar si peste un program nefacut.

Examenul se da pe hartie si, de regula, ti se da ceva destul de mare de facut incat sa nu ai timp sa testezi ceva pe calculator. Scrie cat poti, tranteste cod cat mai stufos, fa cate clase poti sa imaginezi, comenteaza codul caci un comentariu va spune ceea ce SIGUR face o bucata de cod, chiar daca nu face. Eu am scris 7 pagini de cod care au fost corectate in mai putin de un minut. Spuneti-mi voi ce a contat aici.

Se lucreaza cu Java 1.4 deci daca inveti de capul tau ai grija de unde. Nu te astepta sa ai auto-complete, dar te poti descurca cum stii: vii cu softuri de acasa, hackuiesti contul de administrare, vii cu laptopul. Impresia nu e una grozava. Dezinteresul e foarte mare, aproape palpabil. Trebuie, totusi, sa iti dai silinta sa treci peste prejudecatile cum ca o materie prost predata e si o materie inutila. Ai ocazia sa inveti ceva util si cautat si daca cel care e platit (mult) sa o faca nu isi face treaba, tu incearca sa ti-o faci pe a ta si sa folosesti cu cap acel timp petrecut acasa, din timpul cursului.

Ma gandeam zilele acestea la o replica pe care o citisem pe un forum in vara in care am fost admis la Politehnica: “Daca termini Automatica si Calculatoare esti mai mult decat un inginer, esti un supravietuitor, un adevarat om.”

Ajuns aproape de jumatatea ei, sperand sa fi trecut deja prin jumatatea cea mai grea, azi, dupa o astfel de sesiune, parca nu imi vine sa cred prin ce am trecut. E greu sa descrii ce inseamna sa fii pe punctul de a ceda daca nu ai trait asa ceva. Si, evident, si mai greu sa intelegi. Nu e doar un moment in care iei o decizie de genul “nu-mi mai pasa de nimic”… eu nici macar nu am fost vreodata in stare de asa ceva. E un moment in care altceva din tine spune “nu!”, “stop!” si singurul mod de a i te impotrivi este acela de a merge mai departe ca si cum nu s-ar fi intamplat nimic, doar ca infinit mai greu, intr-un moment (ca si celelalte) in care pe nimeni nu intereseaza mijloacele, caile si greutatile, doar rezultatele. Mai rau e sa fii in locul meu, cel care nu vrea sa dezamageasca pe nimeni, nu din orgoliu, ci din frica de parere de rau.

Da, nici acum nu as fi luat alta decizie, de a fi intrat la o alta facultate. Am tot spus ca imi place sa aleg calea mai grea pentru a (o) dovedi ca pot mai mult decat altii sau decat puteam in trecut. Nu e deloc simplu, insa, pentru ca “greu”-ul, oricat de relativ ar fi, e greu pentru toti, e ceva pentru care ai la dispozitie toate resursele tale umane spre a te situa deasupra lui.

Nu stiu daca mi-ar fi fost atat de usor sa gandesc toate acestea daca nu s-ar fi terminat totul cu (ceea ce consider eu a fi) bine. Normal ar fi ca un esec sa te motiveze, sa te ridici cu mai multa fortza, dar in conditiile de mai sus, in jurul “punctului critic”, el te poate dobori. Acesta este, de fapt, adevaratul risc, care te asteapta la fiecare incercare.

Am riscat si am castigat.

In fine, parerea europeana despre ceea ce se intampla la noi:

Student representation is still a dream in Romania

There is a tradition in Romania to have great things on paper and not implement them into reality. This is the case of student participation in the decision-making process. Even though the Law of Education states that 25% of every Faculty Council or University Senate places must be filled by students, they actually are not participating. Using various means (accustomed during the communist period), the faculty leaderships takes care to maintain the representation mechanisms as obscure as possible by making regulations interpretable and restrictive and systematically minimising the role of students in the decision-making process. Sometimes the student places are filled with “convenient” students.

A recent case at the Politechnic University of Bucharest at the Electrical Engineering Faculty, where the local student organisation organised elections for the student places in the Faculty Council. The Council refused to validate the elections although students respected all the regulations and there were no complains from students. Students suspect that the faculty preferred to pass its reform plans without students opposing the lack of flexibility in the new programmes.

This is one of the fortunate situations when the students are informed and have a position. The general situation is that students are not even aware of the planned changes. The same thing happens at the ministry level. The ministry asked a rector to nominate a student to be part of Romania’s official delegation for the Bergen Summit. The main cause is that in Romania the idea that students can and must play a role in the Higher Education design at all levels is not yet accepted and unfortunately the Bologna Process didn’t help. We look forward to the day when students in Romania will not hear from other stakeholders “Leave it to us, we know better”.

Mai multe detalii si comentarii la http://www.bologna.ro/

Universitatea Politehnica din Bucureşti
Credite în UPB
Ce înseamnă punctele de credite pentru studenţii din Politehnică? Sunt 3 perioade într-un an când studentul se gândeşte foarte serios la importanţa punctelor de credit.

Prima perioadă de sesiune, fie că e de iarnă sau de vară, dar mai ales în toamnă, când studentul îşi calculează numărul de puncte de credit pentru a trece anul. Atunci studentul politehnist acordă o importanţă extraordinară acestora, el se gândeşte cum să facă să îşi strângă creditele, examenele se numără în credite, studentul îşi face strategii: examene cu mai puţine credite, dar mai uşoare sau examene cu un număr mare de credite, dar mai greu de luat. Oricum ar fi el găseşte soluţia cea mai bună, are intre 25-30 puncte de credit lipsă: e ok, a trecut anul!

Bucurie mare în sufletul studentului politehnist pentru ca a trecut anul, dar nu ţine mult pentru că punctele de credit se transformă în bani: 1 punct de credit = 30 RON. Acum studentul îşi analizează situaţia din nou: câte restanţe sunt pe semestrul I, câte pe semestrul II, câte din ele vor fi lăsate pe toamnă şi ce se mai adaugă în decursul acestui an. Şi astfel studentul politehnist îşi face strategia punctelor de credit pe un an! Dar şi de aceasta data sigur găseşte cea mai bună soluţie, doar a fost învăţat să se descurce. După calcularea creditelor în bani, studentul revine la credite ca un număr, deoarece îi trebuie şi loc în cămin. Cei cu până la 25 credite lipsă stau liniştiţi. Ştiu că perseverenţa e cea mai bună soluţie şi până pe 4 octombrie au loc în cămin. Cei cu mai mult de 25 de puncte de credit lipsă sunt mai îngrijoraţi, îşi petrec mai multe ore în facultate, la uşa prodecanului pe social. Dar dacă sunt isteţi vor avea şi ei în maxim 2 săptămîni loc în cămin. Dupa ce au rezolvat şi această problemă punctele de credit se transformă iar în bani: 10 puncte de credit = 300 RON, 15 puncte de credit = 450 RON, dacă plătesc restanţa trebuie să iau şi examenul , îl pot lua acum sau îl las pentru la anul?! Oare când vor afla studenţii politehnişti că punctele de credit înseamnă volumul de muncă depus de student pentru a atinge obiectivele cursului?

Universitatea „Dunărea de Jos” - Galaţi
Comisia de asigurare a calităţii
În 2005 la Galaţi a apărut, în cadrul Universităţii „Dunărea de Jos”, Comisia de alitate, care a avut ca obiectiv „îmbunătăţirea calităţii activităţilor universitare prin introducerea sistematică a mecanismelor interne şi corelarea lor directă cu asigurarea externă a calităţii”. Din aceasta nou înfiinţată comisie făcea parte şi un student reprezentant, în conformitate cu Comunicatul de la Bergen din 2005, în care se precizează că „mai trebuie făcute eforturi pentru a progresa mai ales din punct de vedere al implicării studenţilor”.

Ceea ce nu se ştie însă cu privire la activitatea acestei comisii este dacă ea s-a întâlnit vreodată în cadrul unei şedinţe. În urma activităţii întreprinse, nu s-a găsit nici un document referitor la modalitatea de asigurare a calităţii din cadrul Universităţii „Dunărea de Jos”.

La finele anului 2006 la Galaţi a fost înfiinţată Comisia de asigurare a calităţii, care o înlocuieşte pe cealaltă. A fost ales un nou student reprezentant. Această comisie a pornit practic de la zero, timp de doi ani nerealizându-se nimic cu privire la asigurarea calităţii în Universitatea „Dunărea de Jos”.

Universitatea Politehnică din Bucureşti
Drumul către inginerie?!
La 19 ani, când intri la facultate, îţi iei viaţa în mâinile tale, mai ales dacă faci facultatea în alt oraş decât cel natal. Vii plin de energie într-un loc nou şi începi să-ţi creezi o viaţă nouă. Îţi imaginezi cum va fi să studiezi ingineria, cum în 4 ani vei fi format inginer. Dar entuziasmul dispare în cele mai multe cazuri după o saptămână… în care mergi la toate cursurile să-ţi cunoşti formatorii. După câteva cursuri nu mai vezi lucrurile la fel, nu te mai gândeşti la formarea ta, începi să te întrebi doar cum iei examenul. Întrebările pe care şi le pun studenţii de anul I colegilor mai mari sunt: „Se copiaza la profu’ X? Cum se poate lua examenul? Ce dă la examen?”, deşi la începutul anului aceeaşi studenţi aveau aceea sclipire în ochi şi erau pregătiţi să înveţe… că doar de asta au venit la facultate.

De ce se întâmplă asta? Deoarece volumul de informaţie pe care trebuie să-l reproducă în sesiune este foarte mare, informaţie pe care de multe ori profesorul o citeşte de pe foi. Şi aşa trece an după an, termini facultatea şi îţi dai seama că ”nu ştii să foloseşti nici măcar pistolul de lipit”. Dar în schimb ai rămas cu câteva amintiri: cantina care se transformă în sală de lectură în timpul sesiunii, profu’ care poate scrie şi şterge tabla în acelaşi timp, colegii de cămin care în sesiune te cunosc cel mai bine, profu’ de fizică, care la sfârşitul cursului îşi dă seama că a uitat un “c” în formulă - era doar viteza luminii, secretarele care ştiu cel mai bine, dormitul pănâ seara pentru că noaptea sunt activităţile cele mai importante, job-ul din anul 2 sau 3, care îţi va asigura pensia la bătrâneţe.

Mai multe detalii si comentarii la http://www.bologna.ro/

Cu cateva zile in urma am dat peste o varianta noua a “Cartii negre” a procesului de la Bologna, care este, citez:

o colecţie de exemple de implementare greşită sau insuficientă a reformelor Procesului Bologna în Universităţile din România

Mai mult sau mai putin oficiala, ideea din spatele acestui material este de a marca felul in care functioneaza o mare parte dintre universitatile din Romania, de a evidentia contrastele dintre ceea ce ar fi trebuit sa fie si ceea ce este. Mai mult, ceea ce vrem sa parem sa suntem si ca avem cu ocazia intrarii in Europa. Am selectat cateva articole care ar putea interesa, pentru ca vorbesc de la sine (pot avea o tenta personala in modul de a prezenta faptele pentru ca sunt scrise de anumiti membri implicati local, in astfel de activitati).

Universitatea Politehnică din Bucureşti
Studenţii – parteneri în Procesul Bologna

Mai 2005 – Consiliul Facultăţii de Inginerie Electrică din UPB urma să voteze noua programă, de care urma să beneficieze prima generaţie de “studenţi Bologna”. În facultatea noastră existau în acel moment trei propuneri de programă de studii:
• O programă realizată prin studiul standardelor americane ABET şi a celor europene, compatibilă cu acestea, care oferea posibilitatea nelimitată de alegere a cursurilor, creştea rolul tutoratului şi permitea flexibilitate maximă studenţilor. Costurile faţă de vechea organizare nu erau mai mari. Unul dintre “dezavantaje” era faptul că introducea multe schimbări şi punea în pericol locul multor profesori. Această propunere a fost prezentată studenţilor şi a generat mult entuziasm din partea noastră datorită flexibilităţii şi centrării ei pe student.
• A doua propunere era de fapt o colecţie de idei care nu se constituiau într-o propunere de sine stătătoare.
• A treia propunere aparţine Comisiei Profesionale. Aceasta era bazată pe principiile programei vechi, faţă de care erau scoase anumite materii şi altele erau mutate între anii de studiu. Această programă presupunea compactarea materiilor. De exemplu, în loc de a studia analiză matematică pe 2 semestre, se va studia pe un singur semestru (la fel şi matematici speciale). Principalul atu al acestei propuneri este acela de a fi fost negociată între catedre în vederea împărţirii echitabile a punctelor de credit.

Din păcate programa care a entuziasmat studenţii cel mai tare nu a ajuns în Consiliul Facultăţii pentru a fi prezentată, deoarece a fost respinsă de Biroul de Conducere pe motiv că nu sunt resurse pentru acest tip de programă. Conducerea facultăţii, prin intermediul reprezentanţilor studenţilor (din Consiliul Facultăţii) ne-a rugat să le comunicăm ce cursuri considerăm noi că sunt inutile şi am dori să fie scoase din noua programă. Astfel, se spune, studenţii au fost consultaţi cu privire la realizarea noii programe.

Eram la cursul de Maşini Electrice I când reprezentantul anului nostru în Consiliu a dat o foaie să circule prin amfiteatru. Deoarece ştiam de existenţa celorlalte programe care nu sunt cunoscute de studenţi şi dacă tot ni s-a cerut părerea, spunând că se va ţine cont de ea, lam rugat pe domnul profesor (care participase la negocierea celei de-a treia propunere) să organizeze o întâlnire cu studenţii şi să se prezinte toate propunerile de programă de studiu, iar studenţii să îşi spună opinia. Au urmat 50 de minute de explicaţii cum că studenţii nu ştiu ce cursuri le sunt necesare pentru formarea lor ca viitori ingineri şi că dacă dorim să organizăm prezentarea să ne adresăm conducerii facultăţii. Programa votată de Consiliul Facultăţii a fost cea propusă de echipă din care făcea parte şi domnul profesor de Maşini Electrice I, fară ca celelalte propuneri să ajungă măcar în Consiliul Facultăţii. Reprezentantul Organizaţiei Studenţilor din Electrotehnică a fost insistent invitat să părăsească şedinţa de consiliu în care urma să se voteze programa. În urma refuzului acestuia, decanul a propus să se voteze prezenţa acestuia în sală. Din fericire votul a fost favorabil.

Acesta este modul în care parteneriatul cu studenţii a fost călcat în picioare în Facultatea de Inginerie Electrică şi interesul unei părţi a profesorilor a fost apărat cu ferocitate în detrimentul interesului studenţilor.

Universitatea ”Dunarea de Jos” Galaţi
Relaţia între profesorul şi studentul gălăţean

La Galaţi relaţia între profesor şi student este bazată de la inceput pe un raport desuperioritate, în acest caz a profesorului faţă de student.Prima frază pe care o aude un student din anul I din partea unui profesor, în prima săptămână de facultate, sună cam aşa: „O să vă lăsaţi singuri de facultate, n-o să vă lăsăm noi.” sau „Dacă o să treceţi 15 în anul doi e bine”. În aceste condiţii încă de la început se creează un raport de inegalitate în relaţia profesor-student şi, astfel, studentului îi va fi frică pe tot parcursul anului să se exprime liber în activitatea de curs şi seminar.

Aceste fraze nu fac altceva decât să creeze doua tipologii de student:
• unul care refuză din start să mai meargă la cursul sau activitatea didactică organizată de respectivul profesor;
• al doilea tip de student care merge la fiecare curs sau activitate didactică a acelui profesor, încearcă să scrie fiecare cuvinţel rostit de profesor pentru ca, mai apoi, să recite la examen în scris sau oral tot ceea ce profesorul a rostit pe tot parcursul anului.

Drama cea mai mare în relaţia student-profesor apare atunci când în mintea studentului se naşte iluzia că acel examen nu se poate lua decât prin mituirea profesorului, asta în cazul în care profesorul nu a cerut deja bani, alte mici atenţii sau chiar cadouri. Astfel, studentul nu are ocazia să audă fraze de genul: „La sfarşitul cursului studentul va putea să …” sau „rolul acestui curs sau laborator este acela de a vă forma următoarele abilităţi…”. Astfel de fraze auzite de către un student de la un profesor nu ar face altceva decât să îi stimuleze interesul, mai exact i-ar oferi o motivaţie să inveţe şi să vină la cursuri, laboratoare sau seminarii.

Mai multe detalii si comentarii la http://www.bologna.ro/

Sa nu judecati niciodata un om dupa note si cu atat mai putin dupa medii. Ma bucur ca au ajuns, desi nu stiu cum, si strainii si romanii la aceasta concluzie si nu dau doi bani pe notele din timpul facultatii. De regula, orice angajator cere studii superioare de o anumita factura, dar se pare ca nicio facultate de la noi nu e atat de prestigioasa incat sa permita crearea de pretentii… preferinte. Suna mai bine daca ai facut o facultate de renume in Bucuresti, dar nimeni nu va crede ca datorita facultatii esti mai bun decat un altul, ci, eventual, datorita faptului ca te-ai crezut capabil sa faci o astfel de facultate. Si, nu in ultimul rand, pentru ca ai reusit. Dar si aceasta e, pe deplin meritul tau.

Iata care e legatura dintre merite si ‘9′:

- iei 9 la un examen la care ti se cere sa scrii 7-8 pagini de cod pe foaie, folosind aproape tot ceea ce stii dintr-un limbaj de programare, facand o aplicatie care face acelasi lucru ca si clasele deja implementate din acel limbaj dar, bineinteles, programul tau fiind mult mai handicapat decat variantele publice, avand mai apoi surpriza de a descoperi ca profesorul nu e in stare sa inteleaga ceea ce ai facut tu, iar daca el nu intelege automat inseamna ca tu ai gresit si fiind, in final, lasat fara replica dupa ce profesorul recunoaste ca nu ai gresit dar trebuie sa-ti scada un punct pentru ca ai fost dezordonat in scriere.

- iei 9 la alt examen, unde cursul e de nedescifrat, unde tu, ca fiinta inteligenta nu poti sa stabilesti o legatura cu autorul cursului si intentiile sale, nicidecum cu finalitatea, un curs la care inveti o saptamana pana ajungi sa spui ca nu mai poti si devii o creatura tampita de cap, fara viata sociala in afara apartamentului, irascibila, nerasa si sictirita, toate acestea in timp ce altii, in exact aceleasi conditii, iau note mai mici sau nu reusesc sa treaca, din cauza ca au avut ghinion la subiecte.

Mai vreti sa stiti in cate feluri iei un 10?

Am citit recent un articol in care se mentionau tot felul de neregularitati ce se petrec in invatamantul universitar romanesc. Nu cele despre care vorbeste mass-media, sanctionabile legal si nici nodurile din papura pe care oricine are ocazia si, eventual posibilitatea, promite ca le va repara cand va ajunge profesor, decan, presedinte, etc (si care, in fapt, sunt probleme minore dar, din fericire, abordabile), ci acele probleme pe care le vad cei ‘norocosi’, care stau in banci. Fiind, probabil, sprite-uri bidimensionale, de la catedra acestea nu se vad. Articolul il voi mentiona partial intr-una dintre zilele urmatoare.

Lucrul care m-a frapat oarecum era unul legat de schimbarea atitudinii celor care vin la Politehnica: plini de vise, se vad deja ingineri in 4 ani, de-abia asteptandu-si rasplata, dupa atatia ani de munca nu prea folositoare, dar deodata se trezeste in ei instinctul supravietuirii… Nu mai conteaza visele pentru ca facultatea nu-ti da nimic de visat, conteaza sa stii cum se trec examenele, cum sa scapi mai usor de ceea ce nu te intereseaza, eventual cum si cu cine trebuie sa te lupti pentru bursa, pentru camin, pentru timp liber.

De ce, totusi, nu e atat de rau? Pentru ca selectia naturala isi indeplineste functia si cei care raman in facultate sunt cei dispusi la astfel de sacrificii. Mai bine este zis, poate, ca cei care raman sunt cei care nu vad sacrificii in asa ceva. Si, nu in ultimul rand, cei care stiu sa se descurce. E o scoala buna pentru viata, o ’simulare’ in termeni ingineresti si poate ca daca totul ar fi fost mult mai usor n-ar mai fi insemnat atat de mult, iar cei care nu s-au nascut cu forta interioara de a se trage pe sine mai departe nu ar mai fi realizat nimic in plus.

Asta e partea buna din ceea ce e privit ca un chin.

La urma urmei, daca vrei sa-ti depasesti o limita, trebuie sa ajungi pana la ea, iar a trece de ea nu are cum sa fie floare la ureche, ca doar nu degeaba era limita aceea tocmai acolo.

Sau simbolul dragostei noastre. Asa dragoste, asa simbol.

Am publicat acest text cu acordul lui Catalin Sandu pentru ca e prea realist ca sa il ocolesc (si ca el sa ma ocoleasca pe mine). Nu l-am trecut cu totul intr-un blockquote pentru ca sa nu devina un “carnat” vertical pentru cei cu rezolutii mai mici.

Deci, sa zicem ca aici intra un <blockquote>

A trecut ceva vreme de când un tip care-şi extrage inspiraţia şi verva din plicul cu praf alb, răspunzând totodată la numele de “Gheorghe. Andrei Gheorghe”, declara că inginerii nu pot fi consideraţi intelectuali. Suficientă vreme pentru a mă calma. Din păcate, un recent articol de presă (când am să găsesc referinţa am să o trec în această paranteză) separă iar intelectualii de ingineri, cu precizia unei lopeţi tâind o brazdă într-o groapă de bălegar. Autorii articolului spun, nici mai mult nici mai puţin, că PSD este un partid al inginerilor, pe când bravele noastre forţe de dreapta ar fi predominant umaniste (cât pot fi de umanişti avocaţii). Mă rog, afirmaţia nu e atât de jignitoare pe cât este de falsă. Ce m-a enervat însă este că în articol au fost grupate câteva păreri ale unor persoane suficient de cunoscute, niciunul având legătură cu profesia de inginer, care încercau să explice această polarizare. Printre platitudini specific umaniste, s-a ridicat la suprafaţă (de fapt s-a ridicat mirosul) o caracterizare emisă de balena societăţii civile româneşti, Alina Muget Pipi-Pipi. O definiţie concisă, emisă, probabil, între două cotlete de porc: inginerii sunt tehnicienii lui Ceauşescu. Sau cam aşa ceva.
Deci inginerii nu sunt intelectuali, inginerii sunt PSD-işti, pentru că de fapt ei sunt tehnicienii lui Ceauşescu. În mod normal, aici ar trebui să bag o tiradă asupra utilităţii inginerului în societate, să-i sugerez doamnei Pipi-pipi să renunţe la computerul pe care îşi scrie emanaţiile (nu sunt sigur că foloseşte aşa ceva, totuşi), sau să-i sugerez că ar fi cu vreo două sute de kilograme mai slabă dacă ar merge pe jos în loc să folosească maşini sau alte mijloace de transport, sau că în lipsa inginerilor ea ar trebui să stea afară în frig, neîncăpând pe gura peşterii… Dar nu vreau să spun aceste lucruri, pentru că sunt prea simţit. În schimb, voi încerca să explic hoardei umaniste ce creatură este inginerul.
Să începem cu începutul…

Şcoala generală şi liceul
Foarte rar inginerul străluceşte la învăţătură, nu pentru că nu ar avea materie cenuşie deasupra gâtului, ci pentru că nu suportă să înveţe pe de rost texte şi comentarii la limba română, sau nume şi ani la istorie. Asta nu înseamnă că urăşte materiile respective - poate citi cu plăcere o carte, doar că îl enervează noţiunea de memorat. Nici matematica nu-i place în mod deosebit, pentru că inginerul nu e tâmpit. Totuşi, materiile interesante, precum fizica (cu circuitele electronice mai ales), chimia (ştiinţa chestiilor care fac bum), sau informatica (echivalentul modern al magiei medievale) necesită matematică, aşa că nu are de ales şi o va învăţa. Deşi nu va avea mediile cele mai mari din clasă, viitorul inginer va avea satisfacţia că el este posesorul unor cunoştinţe şi abilităţi pe care colegii lui le văd inaccesibile, şi în acelaşi timp poate să-şi spună liniştit că nu ar fi o mare problemă pentru el să exceleze la celelalte materii, doar că nu vrea. El e cool.

Facultatea
Inginerul nu se stresează foarte mult în facultate… deşi are de mers la laboratoare şi are de făcut proiecte. Indiferent cât de stresant este programul şi cât de duri sunt profesorii, viitorul inginer va găsi întotdeauna timp pentru distracţie, socializare, sau pur şi simplu pentru stat degeaba. Pe când studenţii celorlalte facultăţi sunt lipsiţi de griji ca pasărea cerului, sau copleşiţi de griji ca un animal ierbivor, viitorul inginer este echivalentul studenţesc al animalului de pradă: 90% din timp doarme şi se joacă, dar în restul de 10% reuşeşte să mobilizeze o impresionantă energie în scopul finalizării unui proiect sau trecerii unui examen. Ziua sau noaptea nu contează pentru el, cu suficientă cafea sau Coca Cola la dispoziţie. După ce scopul a fost atins, reactorul energetic se stinge cu cantităţi impresionante de etanol şi programul lejer este adoptat din nou.

Locul de muncă
Inginerul nu este un “workaholic”, dar va munci bine dacă îi place ceea ce face sau dacă este al dracului de bine plătit. Nu este neaparat obsedat de bani (dacă era s-ar fi făcut economist sau avocat), dar nu-i place nici să facă implozie intestinală. El va încerca, dar nu va reuşi decât rar, să menţină ritmul de viaţă din facultate, 90% frecat de mentă, 10% efort intens. Al dracului patroni nu-l lasă. În general este un tip orientat, care dacă vede că meseria lui nu mai aduce suficiente fonduri la bugetul personal nu ezită să se reprofileze. “Lipsa lui de cultură”, “incapacitatea lui de a comunica”, sau “gândirea lui de şoarece de laborator” nu-l încurcă: el poate deveni oricând un afacerist sau un politician de succes.

Cultura
Cultura nu este o componentă vitală a unui inginer, dar nu este obligatoriu să lipsească. Un inginer va citi o carte, va asculta muzică şi va viziona un film atâta timp cât acestea îi vor face plăcere, fără să se gândescă la faptul că prin asta el îşi face upgrade la nivelul de cultură. Dacă preferă o carte care descrie o metodă ingenioasă de a lichida pe cineva, urmată de o metodă şi mai ingenioasă pentru aflarea vinovatului, în locul unei cărţi care descrie lamentările şi psihozele unui boşorog sau ale unei femei la menopauză, asta e pentru simplul motiv că inginerul nu are chef să vomite pe timpul lui liber doar pentru a avea privilegiul de a se lăuda altora cu cât de cult este el. Dacă preferă să vadă cum Bruce Willis sau Arnold Schwarzenegger lichidează câte 50 de dobitoci per film în loc să vadă “capodoperele” lui Mircea Danieliuc sau Cristi Puiu, asta este pentru că filmele pentru el sunt un mijloc de relaxare, nu de enervare în plus. Şi un inginer nu citeşte niciodată poezie, decât dacă vrea să impresioneze o femeie, ceea ce până la urmă este un lucru lăudabil şi îl iertăm.

Etica
Adevăratul punct slab al inginerului este etica, şi probabil că acolo bate şi madam Pipi-Pipi când vorbeşte de tehnicienii lui Ceauşescu. Inginerii în general se ocupă să construiască dispozitive, fără să-şi facă prea multe griji cine este beneficiarul lor, iar motivul nu este întotdeauna de natură financiară. Inginerii fac bombe nucleare şi rachete ghidate nu neaparat pentru că sunt plătiţi pentru asta (dar nu strică) şi nici pentru că le-ar place foarte mult să ucidă oameni (nu mai mult ca altor bărbaţi, cel puţin), ci pentru că sunt dispozitive complexe, de înaltă precizie, şi e o plăcere să arate că pot face aşa ceva. E cool!

Acasă
Inginerul nu este cu mult diferit de ceilalţi oameni în viaţa de zi cu zi… cu excepţia faptului că el este în stare să schimbe un bec ars, să monteze o priză sau un întrerupător, sau un cablu TV, şi nu trebuie să ducă calculatorul la reparat dacă are un virus sau dacă vrea să-şi instaleze un modem. Inginerul nu ştie ce e aia Tech Support.

Rezultate
Care este totuşi diferenţa dintre ingineri şi umanişti? Exceptând pregătirea de specialitate… Diferenţa între ei este de scop: inginerul are ca scop crearea, perfecţionarea şi întreţinerea unor dispozitive tehnice: mecanisme, circuite, construcţii, programe software… Umanistul are ca scop educarea şi perfecţionarea oamenilor şi a societăţii (asta pentru că eu, ca inginer, le definesc lor un scop, pentru că ei singuri probabil că-şi închipuie că trebuie doar să existe pentru a lumina lumea cu prezenţa lor). Scopul inginerilor este atins: tehnologia progresează de la un an la altul, şi este clar că ce se produce în ziua de azi e mai bun ca ceea ce se producea acum 50 de ani (nu neaparat mai frumos, dar aici nu e treaba noastră). Dar scopul umaniştilor? Sunt oamenii de acum mai buni, mai cinstiţi, mai generoşi? Sau e chiar invers? Noi ne facem treaba. Voi nu. Deci ciocul mic!

(Acest text este un pamflet şi trebuie tratat ca atare)

Si cu </blockquote> se incheie. In glorie.