My Weblog

Astazi a fost si ziua cea mare, de deschidere a unui nou an la Academia Cisco. I-am facut si noi putina reclama care nu prea ne-a reusit, dar cunoscuti se pare ca ne-am facut, cel putin pana la nivelul la care am avut oameni prezenti la deschiderea noastra cu fluturasul in mana de la o alta academie si intrebau “Astia sunteti voi?”. Oricum, asta tot inseamna ca am invatat ceva pentru urmatorii ani.

Mi-a placut foarte mult cum a decurs prezentarea si mi-am zis ca daca as fi fost in rolul nou-venitilor, as fi fost si eu convins. Mai ales ca, in pozitia in care sunt, nu am parte de scepticismul specific romanului care se implica in ceva care mai si costa si i se mai si spune cat de bun e; stiu cat-de-cat cum functioneaza lucrurile, practic, in procesul de predare si, eventual, si intern. Nu s-au spus minciuni si lucrul cel mai de apreciat este cum s-a reusit a se pune intr-o lumina foarte placuta si atractiva, tot ceea ce avem. In fond, conteza foarte mult felul in care faci un lucru, pentru ca nu intotdeauna ceva facut este si bine facut. Noi incercam sa il facem cat mai bine cu putinta, sa ne apropiem cat mai mult de oamenii care isi pun speranta si banii in noi si sa le aratam ca ne pasa ce fel de oameni pleaca de la noi. Ok, incep sa sun a propagandist…

Am fost surprins sa vad cat de multe fete au venit, nu doar ca sa vada despre ce e vorba, dar cu ganduri de a se inscrie si de a ajunge departe prin noi. Nu discriminez niciodata, dar e un lucru putin intalnit sa gasesti deja entuziasm pentru un astfel de domeniu, inainte de a-l fi introdus cineva intentionat. Poate ca asta inseamna ca lumea vine din liceu ceva mai pregatita, poate cu ceva mai multa cunostiinta de cauza (si scop). Poate ca nu…

Mai toti erau de anul 1, speriati ca nu vor avea timp sa se ocupe si de facultate daca isi rezerva inca 6 ore pe saptamana. Vor vedea ei ca, pana la urma, vor avea, cu tot cu Cisco, mai mult timp decat cred ei acum ca vor avea fara Cisco. Parca imi pare rau ca nu am ocazia de a lua o clasa de la zero; totodata, si cei pe care ii voi avea probabil nu vor fi prea multumiti ca trebuie sa isi schimbe intructorii, dar sper sa nu dureze mai mult de 2-3 ore pana spargem gheatza. Dar imi place sa vad oameni entuziasti si cred ca de asta imi plac mai mult cei noi decat cei care au trecut deja prin cel putin un semestru la Cisco si prin faptul ca au ales sa continue, arata ca au cel putin vointa si poate chiar o chemare in directia aceasta. Dar entuziasmul lor va fi in mod sigur mai putin, pentru ca nu va mai exista elementul surpriza, nu vor mai avea ocazia sa invete acele lucruri usor de digerat si de aplicat… deja intra destul de adanc in partea practica si joaca se cam termina aici.

Desi, daca ar fi sa-l citez pe “omul” de la Cisco Romania prezent azi la deschidere, un student poate reajunge la acel nivel de dedicare si pasiune fata de retelistica, incat sa afirme “atunci cand umblu pe un router, e ca si cum as face dragoste cu prietena mea”… Pi buni. Sau asa zice el. Eu nu.

PS: inscrierile se fac la www.academiacisco.ro iar interviul e maine, joi, la ora 18, in EG202. Daca sunteti CCNA1, clasa mea si a lui Bogdan are locuri libere . Aveti mila cu situl, de-abia a devenit functional.

…si cand ma uit la salile facultatilor si liceelor romanesti, tot ce pot simti este rusine si umilinta. Ieri am facut filosofia intr-o sala in care mesele erau luate dintr-un laborator de… sudura, poate, cu un geam complet spart, afara ploua, tavanul mai era doar 98%, creta a fost adusa de catre profesor, de acasa, podeaua scorojita, iar buretele era o carpa.

In primul rand as vrea sa mentionez ca nu as putea niciodata sa scriu un sau intr-un blog despre ceea ce fac zi de zi. Pur si simplu nu cred ca ar interesa pe cineva asa ceva. Si daca intereseaza pe cineva, atunci aceia fie sunt alaturi de mine de fiecare data, fie am eu grija sa le prezint lucrurile in lumina potrivita, care nu inseamna intotdeauna sa-mi fac viata publica. Pe de alta parte, cand voi face lucruri extraordinare (oare cand?), cine va trebuie sa stie de ele va sti inca de dinainte de a fi apucat eu sa scriu un articol. Dar, daca nu am fost eu sursa evenimentului extraordinar, inseamna ca nici nu e resoponsabilitatea mea si ca nici nu imi apartine. Atunci as scrie despre el. Oricum, acesta se vrea a fi un blog despre idei. Acesta ar fi un motiv. Iar ideile se leaga de al doilea lucru pe care nu l-as face: sa povestesc fapte fara a ma implica, fara a-mi spune o parere, fara a-mi lasa o amprenta subiectiva. Pentru ca scriu, nu transcriu, iar ceea ce precede scrisul e un proces de memorare care nu poate lasa informatia intacta, mai ales cand sta intr-un loc atat de aglomerat, prin care trec atatea fluxuri de informatie si atatea sentimente.

Asadar, e vorba de un bilant de dupa prima saptamana de facultate si de dinaintea primului weekend asteptat si meritat. Dar, inainte de aceasta (pentru ca inca nu am idei), fapte ceva mai obiective, in limita orizontului meu pretentios.

A continuat chiuling-spree-ul (pt cunoscatorii de UT) profesorilor si in zilele de pana la sfarsitul saptamanii. Interesant mi se pare ca unii chiar tin mortis sa faca prezenta la orice forma de adunare (curs, seminar) nu pentru evidenta personala (pentru ca nu ar fi motiv de lauda) ci pentru evidenta de la decanat. In teorie, absentele se contorizeaza in acest an pentru a clasifica profesorii dupa numarul de studenti care ii frecventeaza ceea ce implica automat schimbarea atitudinii profesorilor fata de listele "masluite" care arata 40 de studenti, desi in sala sunt doar 20, desi vorbim, totusi, despre aceste fractiuni dintr-o serie de 125 de capete luminate. In mod normal, prezenta se face de un sef de grupa care e ales dupa medie, de parca asta denota ca e prezent in cea mai mare masura (dimpotriva, stiinta este foarte aproape de a demonstra ca pentru a avea note maxime, nu trebuie sa mergi la facultate… iar acest nu "trebuie" e luat cu sensul de imperativ, nu optional). Profesorii, insa, fac singuri prezenta, atunci cand se sinchisesc sa vina la ore. Interesant este totusi ceea ce se deduce de aici, si, anume, valoarea acelui "top" al popularitatii profesorilor, care nu valoreaza nici cat negru sub unghie din moment ce nu intereseaza pe nimeni nici macar daca se fac orele, d-apoi ce mai contin listele acelea, si asa false.

Asadar nu s-au mai facut: un laborator de electronica, unul de analiza algoritmilor, altul de teoria sistemelor si un curs de asamblare, cam in bataie de joc.

De la electronica, nu ma asteptam sa nu se faca pentru ca, in general, cei care se ocupa de astfel de materii fac mare exces de zel si totusi am dat peste ignoranta in persoana care, din primul laborator, de familiarizare cu aparatura si cu programele de simulare pe calculator a facut un mare nimic, trantindu-ne in fata documentatia in 5 limbi a aparatelor si lasandu-ne o ora sa o citim, dupa care si-a dat seama ca devine penibil si ne-a lasat sa plecam, nu fara cateva misto-uri la adresa noastra. M-a mancat undeva sa il intreb ceva si sa il testez daca el stia ce scrie si ce nu scrie in manualele alea… Sa mai zic concluzia? Pentru temele de calculator trebuie sa cautam pe internet un document, nu se stie pe ce site, sau sa cumparam ceva, nu se stie de unde. Trebuie sa pregatim acele teme, nu se stie in ce masura si nu se stie ce trebuie sa facem la acel laborator pentru ca tot ce avem sunt calculatoare si aparate foarte sofisticate de masura. Da, intr-adevar, facultatea asta de invata sa te descurci, nu? Daca ei isi baga picioarele in propriile materii, noi de ce n-am face-o?

Pentru analiza algoritmilor imi pare rau, pentru ca am ratat ocazia unei introduceri mai "fine". Un laborator si un curs nefacute la teoria sistemelor se traduce in si mai multe oale sparte in capetele noastre, la o materie si asa mult prea dificila pentru timpul si pasiunea noastre. Cursul de asamblare mi-a facut cat-de-cat impresie buna, desi nu am invatat nimic nou din el. Din pacate am aflat ca mai tarziu se impute treaba si cursul devine inutil si prost predat. O ciudatenie mi s-a parut si faptul ca au fost aduse doua serii in aceeasi sala, care, in mod normal, nu ar fi putut sustine 250 de oameni, dar, noroc cu cei care stiu ca nu au la ce veni sau cu dezertorii la ASE. Iar data viitoare vor veni 3 serii. Amuzant mi se pare (prea multe tampenii ca sa mai fiu ingrijorat) ca insusi profesorul ne-a spus sa nu ne facem probleme pentru aglomeratie pentru ca "lumea nu va veni". Nu as putea sa dorm noaptea cu senzatia ca efortul meu de a invata niste oameni niste lucruri despre care am pretentia sa fie interesante si utile, sa nu valoreze nici macar cat timpul liber al acelora… adica sa imi vad studentii plecand din sala, pe masura ce trec saptamanile, sau, chiar orele (stie lumea despre cine vorbesc, din anul 1). Despre a preda niste lucruri pe care nu exista nici un om in sala care sa le iubeasca nici nu are rost sa mai mentionez pentru ca am observat o capacitate incredibila de a se dezvolta insensibilitatea la om.

Despre ce s-a facut, multe nu sunt de zis. Engleza se vrea la un nivel foarte inalt, cu o profesoara cu foarte mari pretentii ce cred ca vor scadea in timp, cu nume englezesc dar cu un accent ce tradeaza lipsa de engleza conversationala. Nu pot decat sa fiu multumit ca stiu engleza, ca sa nu trebuiasca sa scap vreo rautate la adresa ei. Cel putin e interesanta, iti tine atentia treaza, poate intr-o masura mai ridicata decat orice alt profesor pe care l-am mai intalnit vreodata (imi dau seama cat am dormit cu ochii deschisi la liceu…). Practic, e genul de profesoara pe care nu ti-ai dori-o la… franceza.

In fine, avem curs de filosofie. Seminarul nu l-am prins din cauza sedintei de la Cisco dar mi-a fost dat sa inteleg ca nu am pierdut nimic. Decat o lunga monotonie insirata de o profesoare care, probabil, crezand ca gandeste prea mult, ajunge la concluzia ca e imposibil ca si cei din jur sa gandeasca la fel, astfel ca ne trateaza ca pe idioti. Cursul, in schimb, l-am prins si am si incercat sa fac o impresie buna si sa mai deschid gura cu folos, desi eram de 10 ore la facultate. Interesant nu pot sa spun ca a fost in masura in care nu am adormit, adica nu am considerat eventualele vise mai interesante… Utilitatea este zero pentru ca se straduieste sa abstractizeze conceptele stiind (si lasandu-ne si pe noi sa intelegem, explicit) ca o face pentru ca suntem destepti si obisnuiti cu gandirea rationala, cu orizonturi deschise si minti obosite, iar rezultatul e o… balta de cunostinte care nu se leaga de nimic, care au la fel de mult sens in acea forma ca si in orice alta. Nu i-a cumparat nimeni cartea pe care ne-a aratat-o cu atata mandrie. Ei, din moment ce e profesor doctor inginer (ca, de altfel, toti profesorii nostri)… mai are el si altele si creste probabilitatea de a fi vandut macar una anul acesta. Si, cu ocazia filosofiei, am gasit cea mai urata sala pe care am vazut-o in viata mea in Politehnica. Nu-i public pozele ca mi-e si rusine ca se gaseste asa ceva intr-o facultate cu aproape o mie de calculatoare, cu Internet si la buda, care are ca parteneri toate firmele gigant, de IT, din lume, care a reusit anul trecut sa aduca oameni de la Microsoft, Google si pe CEO-ul de la Intel in salile noastre (cele bune).

Bilant? Pozitiv. Dar, in nici intr-un caz, nu s-a depasit planul.

PS: Pozele din dreapta reprezinta, de sus in jos: Cisco (1+2), Labul de electronica (3+4), cei 4 din 7 oameni de la engleza (5), cursul de PLAS (6), unul dintre oamenii caruia i se datoreaza multe lucruri bune din aceasta facultate (7).

PPS: Scuze pentru proasta asezare in pagina a pozelor, nu credeam ca daca nu le inserez manul, Wordpress-ul mi le va "smuci" in asa un hal… Dar mi-a fost lene sa le mai repar.

Articol scris de Caffe au lait si publicat cu permisiunea ei

Asa… Dimineata trezirea la ora 5:45. Chioara de somn, am transcris ceva la ED (Electronica Digitala) si m-am pregatit de plecare. Afara, o vreme neprietenoasa in ciuda felului in care erau imbracate unele persoane in statie (o doamna purta o bluza subtire si pantaloni trei-sferturi de exemplu), iar eu stateam si ma “ghemuiam” in bluza mea roz-bombon de trening gandindu-ma cu oroare cum m-as fi simtit daca alegeam sa ma-mbrac cu sacoul.

Si am ajuns la laboratorul de SO (Sisteme de operare), laborator pe care trebuia sa-l fac cu proful de la curs. Si am stat, si am stat… si surpriza mare, nu a venit nimeni! In lipsa de ocupatie m-am apucat sa-mi trimit pretioasele cursuri de Java care se gasesc pe intranet (se gasesc si pe o alta adresa care poate fi accesata extern, insa nu s-a obosit nimeni sa ne dea acces…). Intre timp am mai vorbit si cu Andrei aproape 30 de minute la telefon despre ce face el, despre ce fac eu, despre Java si despre cat de mult ne e dor unul de celalalt…

Apoi, dupa niste cumparaturi, pentru mine si o sarbatorita, a venit si momentul adevarului. Proful de SO nu a venit nici la curs… Sarbatorita mea (draga de ea) cred ca banuia ca aveam de gand sa-i iau un mic cadou (un set de manichiura frantuzeasca) pentru ca imi luase o ciocolata Milka. Nu ma asteptam “sa-mi faca cinste” cu nimic pentru ca stiu ce-nseamna sa n-ai cu ce… Asa ca am servit cu ciocolata pe unii dintre cei care asteptau cu noi (doar, doar ‘om face si noi cursul) si am indreptat baietii in directia sarbatoritei ca sa o pupe si sa o felicite (lumea vroia sa ma pupe pe mine, crezand ca e ziua mea ). Dupa 15 minute de asteptare inutila, am plecat “in lume” cu o alta prietena. Am trecut in revista magazinele de incaltaminte si apoi ne-am dus la libraria Humanitas (de langa Galeriile Romarta, vis-a-vis de WinMarkt) si am stat acolo cel putin jumate de ora. Am vazut cateva titluri interesante pe care mi le-am si notat. De asemenea “m-au fascinat” cartile pentru copilasii prescolari vizand alfabetul, numerele, formele, culorile… Deja ma gandesc cum o sa-mi invat si eu nepotica dupa una din cartuliile astea frumos colorate…

Si iar la curs. De data asta cursul de PLA (Programare in limbaj de asamblare) care a fost cu totul si cu totul dezastruos. De ce?! Pai e simplu de motivat. Respectivul prof (de fapt e asistent) a intrat in clasa, nu s-a prezentat, si-a instalat proiectorul, a constatat ca nu se vede aproape nimic si totusi a inceput sa citeasca dupa slide-uri, ca si cum ar fi vorbit pentru el. Fara pic de entuziasm, fara nici o prestanta, vorbele i s-au succedat monoton, smulse cu clestele parca, facand un efort ca sa vorbeasca. Intrebat daca avem un suport de curs, acesta a raspuns partial logic: “S-a schimbat structura cursului. Va dau schemele trase la imprimanta.” Prima oara cand am intrebat de un suport de curs, raspunsul a fost acelasi. Nevrand sa renunt, de data asta am facut o afirmatie. Cand i-am zis ca toti ceilalti profesori au suportul de curs pus pe internet, a facut o fata de zile mari. Cand am vazut cum a ramas, nu mi-a venit sa cred. Parerea sa nu aiba habar de asa ceva… Afland ca se poate si asa, am convenit sa nu mai scriem nimic pentru ca va pune si el cursul la dispozitia “publicului”. Si au urmat 2 ore de monolog neascultat de nimeni. Mi-e si rusine sa zic ce am facut in timpul acestui curs… am jucat “Vrei sa fi miliardar” pe celularul unei colege (jocul era in italiana asa ca amuzam incercand sa citim intrebarile si sa ghicim raspunsurile). Ca sa nu mai zic de faptul ca proful avea un obicei din a atinge monitorul laptopului cu degetul tot timpul…

Inca un seminar la PLDN (Proiectarea logica a dispozitivelor numerice) si ziua cea atat de “productiva” avea sa fie gata… Hiu! Intr-o sala cat pentru o grupa, eram 2 grupe! Si asa ca am facut prezenta si a urmat “exodul” pe rand: “fetele” din banca a 2-a (eram 4) au plecat primele (macar atata noroc am avut pe ziua de azi). Bineinteles ca printre “fete” s-au mai strecurat si vreo 2 baieti ).

Articol scris de Caffe au lait si publicat cu permisiunea ei

Nu pot sa nu scriu cateva randuri despre ceea ce ma framanta de cand am intrat la aceasta facultate. Aceasta facultate care m-a ales pe mine si nu eu pe ea…

Nu am ales-o eu, pentru ca nu aici as fi vrut sa-mi “irosesc” 4 ani din viata, insa nu am avut incotro din motive meschine, usor de dedus. Dar nici asta nu ma mai deranjeaza pana la urma. Ce sa-i faci?! Vorba zicalei: “Ai intrat in hora, acuma joaca!”. Ce ma framanta e diferenta dintre calitatea invatamantului practicat aici si cel de la “Automatica si calculatoare” din Bucuresti. Ei sunt slaviti, iar noi suntem improscati cu noroi. Chiar azi un profesor ne-a zis ca acolo se invata “pe bune”, ca sistemul de notare pune accent pe teme, pe proiecte si pe activitatea de la laborator (precizand ca acesti studenti sunt ocupati tot timpul, chiar si weekendul si ca de muncit nici n-ar fi vorba), neuitand sa sesizeze faptul ca studentii de la Galati trec prin facultate “prea usor”. Nu vreau sa-mi dau cu parerea despre cele spuse de respectivul profesor pentru ca nu ar schimba cu nimic situatia din “ograda” mea de la Galati.

Indignarea mea are alta sursa. Bine, bine… daca vezi ca la altul e mai bine, de ce nu facem si noi asa?! Si cine sa dea studentului teme si proiecte?! Studentul?!

“Ca la noi nu se respecta regulile…”. De ce nu se respecta regulile?! Ca sa-si mai ia cate un profesor vreun laptop, sa-si mai plateasca rata la Logan?! De ce?! Le e frica ca or sa se lase prea multi de facultate?! Ca nu o sa mai aiba cui preda?! Sunt tot felul de interese la Galati. Asta e adevarul. Avem prea putini profesori care mai au entuziasm si reusesc sa te faca sa te duci la curs de drag.

Poate ca intra-adevar la Bucuresti e numai miere si lapte si la noi “miroase”… Vina e de ambele parti. Recunosc ca am si colegi care vor sa copie si sa ia si note mari. Sau care vor “sa-si traiasca viata” si prin asta inteleg sa aiba un job de 8 ore si sa dea “darul” la examene sau sa copie prin cele mai “originale” metode la care nici cu gandul nu ganditi (microfoane minuscule in urechi sustinute de fire trecute prin urechea gaurita special pentru acest “eveniment”… si bineinteles firele vopsite de culoarea pielii!!!)

Da… am ramas cu un gust amar. Sa am un an universitar bun!

E atat de evidenta incat devine aproape batatoare la ochi diferenta dintre inceputul de an intai, de acum un “veac”, si inceputul de ieri si de azi. Parca toate autoritatile supreme au grija sa ne menajeze neuronii nestresati, inca sub inertia vacantei, sa ne simtim ca suntem studenti intr-o facultate… facultativa. Si pentru ei, deopotriva.

Asa ca, luand-o incetisor, incetisor, am facut si deschiderea diminetii cu o trezire de la 6:30 ca nici o (sau nicio?) alta de pana acum, simtindu-ma intr-adevar ca un student, prins in mrejele… statului si privat de libertatea de a alege, pana la varsta la care voi avea capul destul de bine infipt intre umeri pentru a alege. Oricand ar fi aceea, dar nu acum. A propos, dimineata, dusul cald/fierbinte e mult mai inviorator decat unul rece si inviorator prin definitie, deoarece in timpul noptii temeperatura corpului scade si astfel vine si starea de somnolenta si dormim bine. Daca, insa, dupa trezire, temperatura corpului nu e crescuta fortat, prin gimnastica sau un dus cald, vom pastra inca vreo 2-3 ore acea stare de somnolenta. In plus, afara tot frig este si e ultimul lucru pe care ti-l doresti atunci cand trebuie sa te misti.

Am mai facut cunostinta cu un profesor si un curs: analiza algoritmilor. Cineva ne-a spus ca acesta e cel mai bine predat, datorita profesorului, si cel mai util curs din aceasta facultate, datorita subiectului. Si, chiar daca nu as fi stiut aceasta, tot as fi fost dispus sa dau multe sanse si sa ma astept doar la ceea ce stiu ca primesc. O parere, in afara de cea cum ca mi s-a parut ceva mai mult decat ok (are potential, sa vedem daca nu s-a saturat sa-l aplice, de atatia ani) inca nu pot sa-mi fac, dar vor fi multe si detaliate pareri la sfarsitul semestrului. Stiu ca nu intereseaza pe nimeni detalii de genul proportiilor din care se calculeaza nota sau in ce fel se face laboratorul, dar sunt curios daca va reusi sa exceleze la toate capitolele. De acolo de unde stiu ca se poate, ma astept si eu la mai mult.

Facultatea, per ansamblu, s-a trezit, in sfarsit, la viata, cand si-au revenit si cei retinuti din cauza cazarilor prost facute si prea “pe fatza” alterate neregulamentar, cand au ajuns in Bucuresti si cei care credeau pe buna dreptate ca lunea nu se face scoala, in fine, cand au inceput sa vina si profesorii.

Dar totul e aproximativ si relativ (la superior). 2 laboratoare, cu ambele semigrupe, nu s-au facut, desi multi si-au rupt din inima si din somnul de dupa amiaza pentru a fi prezenti.

Ma intreb daca si la anul 1 sunt aceleasi fenomene, pentru ca entuziasm exista si mi-ar parea rau sa fie stins chiar de catre profesori. Cand mai apuci sa vezi lume inghesuita la secretariat, si optimista, care nu baga in seama replicile nesimtite ale secretarelor, mai multi oameni adunati in fata salilor de seminarii decat par ca ar putea incapea inauntru, cand mai vezi oameni grabiti sa ajunga la facultate si sa-si gaseasca salile prin acel labirint 3D, in afara zilelor de examen, cand toti vaneaza locurile strategice?

Iar alte noutati ar fi ca avem mai multe “kiosk”-uri cu ziare si mancare, un BCR in interiorul facultatii (ca un BRD si un Raiffeisen nu ajungeau), o multime de calculatoare noi (sa vedem…), reteaua wireless in extindere in Rectorat si pe afara, ceva imbunatatiri de imagine prin Regie, un bar in renovare, o biblioteca impozanta dar in constructie de prea multi ani si preturi ca o functie crescatoare de gradul intai.

Politehnica Bucuresti e vie si plina de oameni increzatori, iar altii capabili dar care nu vor sa o arate intotdeauna. Merita sa mergi pentru ca, la urma urmei, oamenii sunt cea mai importanta lectie, cea mai interesanta noutate si au cea mai captivanta evolutie.

Un an perfect!

Prima zi a fost si n-a fost… Ar fi trebuit sa avem doua cursuri, primul la Programare Orientata Obiect (cred ca trebuia un “pe” sau o liniuta pe acolo, pe undeva…) si celalalt la Teoria Sistemelor.

Pana la urma, s-a dovedit ca toata vremea frumoasa de dimineata, si trezitul in liniste si pace de dinainte de a suna ceasul, au fost doar pentru a ma face sa ma simt bine si sa ma duc cu tragere de inima la facultate, pentru ca energia de care debordam nu mi-a folosit decat la dus… si la intors. Primul curs il asteptam cu nerabdare, desi profesorul nu a prea primit bile albe de la precedentii sai studenti. Am ajuns in sala dupa dansul, si primul lucru pe care l-am auzit spunand a fost faptul ca se mira de cat de multi suntem prezenti. Ceea ce, cu putina vedere in perspectiva, explica natura atitudinii celor mai versati. A vorbit o ora despre o multime de lucruri si despre nimic, practic singurul lucru pe care il puteai afla e de la ce vine JEE, daca nu stiai deja. Apoi, a spus (in gluma?) ca ne mai tine doar o ora (din 3). In final, nu a vorbit serios. A plecat dupa prima ora si dus a fost.

Ca impresie generala, nu pot sa apreciez decat aparenta buna intentie pe care o are. Pe de alta parte, ar fi trebuit sa isi dea seama ca daca o ora nu ajunge pentru o impresie buna, poate 3 ar fi ajuns. Alt aspect deranjant a fost faptul ca nu a reusit, decat dupa multe scuze si motivari, sa argumenteze de ce nu se face C# in loc de Java: pentru ca ii e greu sa faca o schimbare in curs. Ok, C# e de prin 2000 si din 2001 sunt mormane de carti publicate. De fapt nu m-a deranjat ca nu vrea sa schimbe ceva, ci ca s-a eschivat. In rest, aspectul matusalemic al cursurilor e ceva obisnuit la noi. Chiar la fizica ni se spusese ca avem un curs cu “parfum istoric”, de pe la 1800. Cu scuzele de rigoare, lumea era cam imputzita pe vremea aia, si asta se stie.

Dupa o bere (ieftina…) in Piranha, am asteptat cursul de Teoria Sistemelor de la care nu ma asteptam mai mult decat de la primul curs de Java: sa ne scrie un “hello world” si, respectiv, sa stiu si eu despre ce sisteme este si va fi vorba. Profesorul nu a venit, i-am acordat mai mult decat un sfert academic pentru ca noi inca nu ne simteam intr-un mediu de invatamant “superior” (cui?) si am plecat cu inima impacata si portile deschise. As fi apreciat daca trimitea pe cineva sa ne anunte macar ca stam degeaba.

Tot azi s-au desfasurat si “festivitatile” (ce e asa festiv???) de deschidere a anului universitar, dar numai pentru anul intai, atat la Automatica, cat si la Calculatoare. Initial as fi vrut sa ajung la ele, ca sa primesc acele laude de sine cu acel ton care te face sa iubesti pe cei care conduc aceasta facultate nu pentru ce au facut, ci pentru ce au de gand sa faca si sa nu mai sper, ca anul trecut, ca voi prinde ceva dintre oportunitatile si avantajele acestei facultati care n-a reusit sa ridice universitatea in primele 500 ale lumii. Nu am ajuns pentru ca mi-am verificat “agenda” inainte de a afla de natura de prelungire a vacantei, a zilei de azi. Totusi, e de apreciat ca la aceste deschideri de an, niste oameni cu ceva influenta vorbesc despre ceea ce ar vrea sa fie aceasta facultate si e laudabil ca au idei constructive, sau, cel putin, au calatorit destul de mult pentru a fi invatat pana acum de la altii. Pe de alta parte, nu e laudabil, pentru ca aceleasi lucruri ni le dorim si noi si, deci, ei nu fac decat sa ne demonstreze ca daca noi nu putem sa le schimbam… ei bine, nici ei nu pot.

A, si stiu ca e o problema cu locul neincapator pentru atatea sute de studenti, dar poate se va gasi intr-un an o solutie pentru a nu mai discrimina Automatica de Calculatoare, si a face o singura deschidere de an, pentru toti. Pentru ca lumea vorbeste si nu blameaza pe cel care a ales sala.

Articol scris de Caffe au lait si publicat cu permisiunea ei

Tocmai am aflat ca toti studentii cu taxa (cei care inca nu renuntasera din anul I… adica vreo 7) de la specializarea Calculatoare, facultatea Stiinta Calculatoarelor din Galati (adica de la mine) au trecut automat la buget deoarece ramasesera multi repetenti…

P.S. Eu sunt si am fost la buget de la-nceput… Sa nu creada careva ca ma numar printre acei fericiti…

Articol scris de Caffe au lait si publicat cu permisiunea ei

Mai intai, pentru cine nu are rabdare, pozele sunt aici.

Pentru restul, multumesc pentru rabdare.

Vacanta mea a fost lunga si prea putin bogata in evenimente. Pentru ca nu am facut practica, am intrat in “vacanta” inca de la sfarsitul lui iunie. Si cum am avut grija sa iau toate examenele, m-am scutit de drumuri inutile la facultate. Altadata as fi fost foarte entuziasmata de atata timp liber pentru ca aveam cu cine-l petrece…

Acum insa n-a mai fost asa. Prietenul meu (de fapt e mult mai mult decat “prietenul meu”, dar hai sa-l numim asa) a fost plecat mai toata vacanta (pana la inceputul lui septembrie nu cred ca ne-am vazut mai mult de 2 saptamani de cand incepuse vacanta). Si ce-i mai trist e ca de-acum incolo asa va fi.

Si am avut 2 perioade: una de “zel” in care m-am pus sa invat C#, HTML(stiam doar chestiile de baza), CSS, un pic de Javascript si una total opusa de “fata de casa” in care stateam mai tot timpul pe la bucatarie (ajutand-o pe mama), incercand sa stau cat mai departe de calculator. Perioada din urma s-ar putea numi si faza de “negare”.

Insa toata vara nu m-am gandit decat la un singur lucru: sa ma duc la Bucuresti, la Andrei. De cand intrase la facultate imi povestise atat de multe despre locurile unde locuise, despre oameni, parcuri, localuri (KFC in speta :)), despre toate locurile pe unde isi imaginase ca o sa se plimbe cu mine, despre toate lucrurile pe care vroia sa mi le arate. Iar eu vroiam sa le vad nu atat pentru ca mi se pareau extraordinare, ci pentru ca el isi dorea atat de mult sa le imparta cu mine.

Prima zi, vineri
Deci dupa multe amanari si deznadajduiri, ajunsa la limita disperarii, am plecat spre Bucuresti vineri (08.09.2006) cu rapidul de 09:20. Bineinteles am fost condusa de cumnatul meu (doar nu era sa car eu bagajul (care era bineinteles 30% plin cu schimburi si cosmetice inutile)!!!). Peisajul (care peisaj?!) e unul foarte monoton si cum aveam 4 ore de mers cu trenul incepusem sa ma plictisesc. Dupa ce mi-am mancat covrigeii si am citit ce ma interesa din Jurnalul National, mi-am indreptat atentia spre vecinul din fata (barbat de 30-31 de ani) care isi ducea fetita de 4 ani jumate la spitalul din Berceni. Fetita era tare dulce asa ca am intrat in jocul ei. Vorbea cu toata lumea din vagon si era foarte politicoasa si atasata de “taticul ei”. Nu am scapat fara sa fac vreo 2 pagini de caiet dictando de “bastonase”… Tatal era si el ok, asa ca am conversat pana cand am ajuns in Gara de Nord. Ma intrebase la un moment dat daca sunt din Bucuresti, deoarece nu mai fusese cu metroul si nu stia cum sa ajunga in Berceni.

Si am ajuns. Panica totala! Am ajuns cu 10 minute mai devreme!!! Si mersesem cu rapidul! I-am oprit pe tata si fiica cu mine ca sa le dea cateva indicatii Andrei. Dupa mai multe bipuri, ma suna Andrei si-l vad in fata mea. Imbracat asa cum imi imaginasem (cu tricoul rosu care-i sta asa de bine si cu pantalonii trei-sferturi bej), venea sub forma Fat-Frumosului calare pe metrou de aceasta data… In drum spre metrou fetita (Ancuta) remarcase ca “baiatul ala” are ochelari, la care eu i-am zis ca ne potrivim si mandra a inceput sa zambeasca pe sub mustati… Agatata de mana mea, am luat-o in fata baietilor. Ne-am despartit repede deoarece trebuia sa ia un alt metrou. Mi-a parut rau sa ma despart de Ancuta. Poate o sa o mai vad.

Fericita. De-abia ajunsesem si deja aveam totul. Nimic nu lipsea. Mai trebuia doar sa ajungem “acasa”. Acasa inseamna un apartament cu o camera, foarte dragutel (mi-a placut tare mult baia )), cu suficient spatiu pentru cele doua persoane care locuiesc de regula acolo. Am mancat rapid vreo trei bucati de pui pané (mie imi plac alea fara oase, lui Andrei ii plac cele cu oase), am mai stat un pic si ne-am dus la cumparaturi deoarece in frigider sulfa vantul (deh… baieti…) si mai trebuia totusi sa mancam si acasa. Si am mers o statie pana la Cora Lujerului unde nu mai puteam sa ies din raioanele de ingrijire intima. M-am limitat totusi la 2 geluri de dus si o lotiune demachianta. Si asta pentru ca Andrei ma zorea sa iau ce vreau, pentru ca altfel luam si mai putin. Si ne-am uitat, si ne-am uitat… la un moment dat ma gandeam cum de are Andrei atata rabdare sa se uite peste tot, ca sa nu mai vorbim ca trecuse ceva timp si noi tot nu cumparasem de mancare. Ne-am luat mancare pe saturate, ca sa nu fim nevoiti sa trecem prin asta in fiecare zi. Am ajuns acasa (cu metroul) la 19:00 (plecasem la 13:30) , am papat (oua, rosii, branza) si ne-am indreptat spre pat.
Am vazut primele 2 episoade din sezonul 2 din Desperate Housewives, am baut bere, mancat seminte si…etc. Ne-am culcat la 00:00 si am avut un somn tare ciudat, pentru ca aveam senzatia ca dorm si sunt treaza in acelasi timp. Oricum, amandoi ne-am trezit binedispusi si optimisti.

A doua zi, sambata
Ne-am trezit mai devreme insa am lenevit pana pe la 08:00. S-a materializat si micul dejun (pate, icre si supa de ciuperci), am frecat menta pana pe la 13:00 si ceva cand am plecat in Mall Plaza Romania. Afara era cam innorat insa am luat-o incetisor pe jos. Nu asa imi imaginasem eu drumul spre mall. Era doar mult praf. Pe scurt: Beauty Shop (cumparat rimel 18ron de la Maybelline, testat parfumuri scumpe, vazantoare nice), Bamboo (cumparat prostii pentru familie), chiorat prin Body Shop (cumparat alte prostii pentru par), dezamagita de Swatch, Zara, Cellini (scumpe si urate), T!nar, Jolidon (foarte scumpe, intentii de a cumpara un sutien, renuntat la intentie), alte magazine. Si dupa ce am intrat in aproape toate magazinele si ma plictisisem de atatea preturi absurde si de-acum de-a dreptul indecente, oaza de fericire a aparut sub forma pranzului la KFC-ul de la etajul 2. Inainte de a ne indrepta spre mult ravnita masa, ne-am intalnit cu un coleg de-al lui Andrei, pe care-l cheama tot Andrei si baietii au schimbat impresii despre Titan Quest in timp ce eu ma “agatam” cu ochii de tavan, prefacandu-ma interesata de arhitectura mallului. Andrei e disperat dupa KFC. Asa ca ne-am luat doua portii de crispy strips (cate 5 de fiecare, portii mari de cartofi si suc). De foame ce imi era am mancat in acelasi timp cu Andrei. Intr-adevar, abia atunci am inteles de ce imi tot spunea ca o sa ma ingras la Bucuresti… Nu puteam sa ocolesc baia (mai ales dupa sucul baut!) asa ca am fost tare fericita sa realizez ca poti sa te duci la o toaleta publica fara servetele nazale pe post de hartie igienica!!! In Galati nu plec de-acasa fara servetele in geanta pentru ca cele mai multe toalete publice au ramas ca pe vremea lu’ bunicu’: fara sapun lichid, fara hartie igienica, fara uscator si chiar mai mult… fara igiena!!! Nu de multe ori mirosul din asemenea toalete te face sa nu te mai intorci in locul respectiv… Tot in Mall ne-am uitat si prin Diverta unde m-am distrat racolind printr-o multime de plusuri (preferata mea era o rata galbena foarte pufoasa pe care o strangeam de gat) si am urmarit un trenulet ce mergea pe sine… ce frumos… as fi vrut si eu asa ceva cand eram mica. De fapt… as vrea si acum unul! Si am ajuns si la standurile de carti, unde m-am uitat la niste carti de autoeducare. Una clasifica barbatii in mai multe tipuri si spunea ce sa-i gatesti fiecarui tip de barbat. Bineinteles ca am inceput sa-i citesc lui Andrei cu glas tare tocmai pentru ca stiam cat de interesat era de subiect (poate ca nu sunt normala, insa uneori imi place cand il sacai si vad ca ma ignora cu bunavointa – asa cum probabil fac si eu uneori cand vine vorba de ale lui). Ne-am uitat si dupa pda-uri insa n-am gasit nimic. Am plecat pe la 19:00 din Mall, ne-am abatut din nou la Cora pentru apa si seminte si din nou in pat, la film, Xmen the last stand, chipsuri, suc si s-a facut 00:00 din nou. Somn tare odihnitor a urmat. Ce bine adorm langa Andrei. Nu pot sa dorm dupa-amiaza. Insa daca e el langa mine, dorm fara probleme. Noapte ce sa mai zic. De-abia imi vine sa ma scol din pat. As sta acolo pana as muri de sete si de foame.

A treia zi, duminica
Parul meu nu-mi da pace. Nu vrea sa stea in nici un fel. Suvite rebele peste tot. Ma scol la 6:30 ca sa ma spal pe cap si sa-mi fac dus (bineinteles ca am atipit ulterior pana la 9:00). Ne-am luat masa obisnuita deja (oua, pateu, parizer, rosii) si am inceput “gatitul” pentru mersul in Herastrau. Pentru ca statusem pe perna cu parul umed, aveam o suvita ondulata in partea stanga care ma stresa indeosebi. In sfarsit, dupa ce am reusit sa-l disper si pe Andrei, am plecat la 11:00. La distanta de 3 metrouri (am intrat prin piata Charles de Gaulle) s-a ivit si parcul foarte mare si frumos. Primul lucru pe care l-am facut a fost sa intram la o expozitie de pictura. Apoi atentia mi s-a indreptat iremediabil spre podurile care nu stiu de ce au un efect atat de linistitor asupra mea. Imi plac tare mult. Si bancutele au avut parte de interesul meu (foarte frumoase si comode), impreuna cu pietrisul alb care stralucea frumos in lumina soarelui. Lacul si ratele au fost si ele atractii principale. Un alt loc in care m-am “poticnit” a fost o chestie a UE prezenta in poze.
M-am amuzat pe seama domnilor, unii fiind de-a dreptul bonomi infatisati.
Ceva la care nu m-am asteptat a fost muzica de promenada care se desfasura in fiecare duminica de la orele 11:00-13:00 in perioada 24mai-24septembrie sub auspiciile primariei Capitalei. La un moment dat (chiar ultima sau penultima melodie) au interpretat si o melodie de-a Thaliei foarte cunoscuta. Se stransese destula lume sa-i aplaude. Adevarul e ca vremea impreuna cu muzica crea o atmosfera de bunastare molipsitoare. Era sa uit sa pomenesc despre un “individ” imbracat de-a dreptul obscen!!! Domnul (care era pe role) purta o camasa rosie descheiata la 2-3 nasturi si o pereche de colanti (cu greu i-as numi pantaloni) atat de scurti incat nu se vedeau de camasa (care evident era lasata afara). Daca nu te uitai atent ai fi putut sa juri ca nu are deloc pantaloni! Intre timp am facut si cateva poze ca sa imortalizam privelistile mai acatari. In unele poze ma regasesc si eu… Lasand podurile in pace, am iesit pe la Arcul de Triumf de unde am luat metroul spre Piata Victoriei. Aici am luat pranzul la Spring Time unde ne-am luat cate o pizza. Eu am vrut pizza traditionala (parca sunt obsedata de felul asta de pizza!) iar Andrei a luat alt fel (nu mai stiu cum se chema). Dupa pizza mergea si o bere asa ca ne-am luat cate o bere. Dupa ce am vorbit 15 minute la telefon cu fratelele meu si dupa ce mi-am terminat berea, ne-am ridicat de la masa (la care in sfarsit ma oprisem dupa a 3-a sau a 4-a incercare) si am mers pe bd. Lascar Catargiu pana in Piata Romana, unde am admirat diferite ambasade, consulate si am vazut si mult vestitul ASE unde se gasesc fete de toate felurile pentru si mai mult vestitii baieti de la Poli… Apoi am urmat sfatul celor de la Spitalul de Urgenta si ne-am plimbat pe Magherul cel strajuit de magazine de firma (asemanatoare celor din Mall). Tot aici am dat si peste un Kenvelo din care mi-am luat o bluza de trening roz bombon (“toata numai gesturi” – replica fratelui meu cand m-a vazut mai tarziu cu ea). Apoi a urmat Piata Universitatii cu Universitatea (doh!) a carei fatada lasa muuuuuuuuuult de dorit… Inteleg ca e enorma si veche si de-abia se “misca” saraca … Dar chiar nu s-au gasit fonduri de nicaieri pentru a-i restaura fatada?! Ar arata asa bine! In fine… Am recunoscut si standurile cu carti vechi pe care le vedeam adesea la stiri. Teatrul national nu m-a impresionat cu nimic, Intercontinentalul il mai vazusem de cateva ori in scurta excursie de anul trecut, am trecut si pe langa Pizza Hut cea mult prea scumpa, am suspinat dupa Hotel Capsa si am tras cu ochiul la Sheriff’s. Piata Unirii m-a scos din monotonie si mi-a infatisat… fantanile!!! Care mergeau toate si la care de-abia te puteai uita datorita soarelui… Dupa atatea cladiri si localuri cu renume, am stat si am admirat apa care se juca facandu-ne in ciuda parca… Tot aici ne-am intalnit si cu Diana, o colega de facultate a lui Andrei. Ne-am urmat cu hotarare itinerariul asa ca am luam metroul pana la Carrefour Orhideea. Am intrat direct intr-o farmacie, unde, printre altele am baut si apa (ambii suntem niste setosi )). Apoi ne-am uitat la acvariul cu pestisori, am admirat o mitza mica si am remarcat lipsa cateilor (pe care Andrei ii vazuse cu alta ocazie). Am vizitat rapid si Flanco si iar nu am gasit pda. Dupa ce am trecut in revista magazinele din stanga, am intrat propriu-zis in magazin. Dupa ce ne-am facut cumparaturile care au constat in principal din dulciuri si o pereche de pijamalute pentru nepotica mea si am schimbat 2 metrouri, am ajuns la 21:00 acasa. Aici ne-am pus serios pe mancat (icre, pateu, parizer, chipsuri, bere, inghetata de fistic, seminte) si am terminat la 22:26 si notitele pentru ceea ce am scris pana acum.

A patra zi, luni
Am plecat spre Cismigiu la 11:00. Aici am apreciat multitudinea bancutelor si nenumaratele denumiri de alei (Aleea Indragostilor fiind una din ele). Destul de scurtut, Cismigiu ramane un loc bun de agatat. Desi porumbeii sunt frumosi, mizeria lasata de ei pe bancii si pe asfalt nu mi-a picat bine de loc. Fomisti din nastere, iar ne-am dus la KFC, de data asta la cel de pe Magheru, unde ne-am luat aproximativ acelasi lucru. Urmatoarea tinta a fost Parcul Tineretului care mi-a placut enorm. Destul de mare, sunt numeroase carari pe care le poti explora fara a intalni pe cineva. Ca sa nu mai zic ce peisaj frumos am putut vedea aici. Mi-a placut mult mai mult decat Cismigiu si poate chiar si decat Herastrau. Bila alba pentru Parcul Tineretului a fost structura si intimitatea oferita. Dupa un scurt popas la Cora, ne-am delectat cu Sillent Hill si Over the Hedge. In ciuda faptului ca filmul (Sillent Hill) era captivant (horror) pe la jumatea filmului simteam cum mi se inchid ochii. Cred ca am pierdut 2-3 faze, insa Andrei ma certa cu patima, imputandu-mi ca nu-s in stare sa stau treaza la un film asa de bun, care pe deasupra mai era si horror!!! Asa ca mi-am adunat puterile si am reusit sa termin filmul. Over the Hedge e un desen animat dragutel, pe care insa nu l-am putut vedea decat pana la jumate. Cu capul sprijinit de Andrei (adica foarte comod asezata:)) nu imi mai puteam tine ochii deschisi. Auzeam insa, asa incat la sfarsitul filmului eram inca constienta. Ne-am culcat la 02:30.

A cincea zi, marti
De data asta nu mai aveam un orar prestabilit. Ne-am trezit la 10:00, am plecat la 13:00. Am luat metroul pana in Piata Unirii de unde am mers pana in Piata Alba Iulia (tur-retur). Apoi am vizitat rapid magazinul Unirea (doar asa ca sa nu zic ca nu am fost) care seamana izbitor cu magazinul Win Markt (Modern – cum il stie toata lumea) din Galati. Si cum nu imi place sa ma duc in Modern, nu mi-a placut nici Unirea. Mi-am luat totusi o clamita (3ron) si un puf de prins parul (2 sau 3ron) care e foarte bun. Pranzul ne-a gasit tot la KFC (din Unirea). Ultima oprire pe ziua de marti a fost la Media Galaxy unde ne-am jucat la un PSP, ne-am chiorat la cuptoare cu microunde si la aparate de epilat Braun. Evenimentul cel mai insemnat a constat in gasirea unui card SanDisk de 2Gb la doar 150ron (cel mai ieftin pret pe care-l gasisem pana atunci… ulterior el a gasit si mai ieftin) si a unei imprimante HP convenabile. Si in tot acest timp ne-am intrebat cum de mai supravietuieste Media Galaxy avand in vedere ca erau mai multi angajati decat clienti… La 18:30 (adica foarte devreme) eram deja acasa. Ramasesem in urma cu vazutul pozelor de pe alte meleaguri, asa ca asta ne-a luat o mare parte din timp. La sfarsit am vazut si pozele noastre, am mai facut poze, le-am vazut si pe astea. La ora destinata filmului am ales Cinderella Man (vazusem trailer la VH1). La fel ca si in seara trecuta, instalata si mai comod pe Andrei, iar ma imbia somnul… Prinsa cu matza in sac, am urmarit restul filmului de pe scaunul de la birou, “ca sa nu mai stau asa comod…”. Mdea… La 00:30 stingerea.

A sasea zi, miercuri
Greu tare. Nu vreau sa ma intorc acasa. Dar nu mai pot sa stau. Pun ceasul la 7 fara un sfert ca sa ma spal pe cap si sa fac dus (nu am uscator de par – ma scol devreme ca sa nu ies cu parul ud). Nu reusesc sa ma scol, il pun la 7 si un sfert. Ma scol cu greu, desi as vrea sa raman langa Andrei. Dupa ce am iesit intr-un final din baie, am adormit din nou pana la 09:10. Am mancat (putin tristi) si la 10:35 am iesit pe usa ca sa mergem sa luam bilet. La intoarcere am luat si 2 ziare Compact (prima oara cand prindeam si noi ziarul:))). La 12:30 eram din nou acasa. Lucrurile mele erau deja aranjate, mai ramanea sa le pun efectiv in bagaj. Bagaj care acum nu mai era usor, ca la plecare… Am terminat de scris notitele, am mai stat jumate de ora in pat (cand a sunat ceasul atipiseram amandoi) si am plecat la gara la 14:00.

The rest is history. M-a asteptat tot cumnatul meu. Pe drum (in maxi-taxi) mi-a povestit ce telenovele fusesera acasa: se stricase apa la bucatarie, era sa se inunde, se stricase bateria de la baie… Acum nu mai eram cu Andrei, nu mai eram fericita. Doar pregatita. Acasa mama s-a bucurat sa ma vada… mi-a zis ca: “ai luat proportii”!!! Si totusi… am luat doar 1 kg jumate in greutate. Surplus care pe jumate l-am dat jos deja. Acum nu vreau sa se-nteleaga gresit! Nu sunt o miss. Nici pe departe! Si inainte sa vin la Bucuresti eram “pufoasa” (2 persoane imi zic ca sunt pufoasa: Andrei si fratele meu), doar ca greutatea mea nu variaza vizibil de regula si de asta mama a sarit pe mine… Urat din partea ei oricum!

Concluzii: Astea 6 zile au facut sa dispara toata plictiseala, dezamagirea si disperarea din tot timpul in care nu am fost cu Andrei. Si mi-am dat seama (inca o data!) cat de norocoasa sunt pentru ca am pe cineva care ma iubeste asa de mult si care in ciuda tuturor defectelor, a nazurilor si a rautatii mele ocazionale, dupa 5 ani, inca ma mai considera frumoasa si desteapta!

P.S. Am dormit asa de bine!!!

Astazi am ajuns si la captul predarii cu prima clasa de Cisco la care am tinut ore. Lumea a dat examenul final, si cati l-au dat atatia l-au si luat (inapoi?!) asa ca pot fi pe jumatate multumit, sperand sa fiu pe deplin data viitoare, cand ar trebui sa termine toti cu bine. Am vazut ce inseamna, pentru prima data, sa stai si sa astepti o clasa sa dea teste… e o plictiseala sora cu tortura. Acum inteleg profesorii de matematica ce nu intra in sala de examen fara ultimele 3 ziare din ziua respectiva, eventual cu un laptop, cu windows, cu solitaire.

Trebuie sa recunosc ca nu m-am asteptat nici un moment, inainte de a incepe clasa, ca studentii sa fie interesati, mai ales ca formau o clasa foarte “pestrita”, provenind dintr-o varietate de medii si locuri de munca si, poate cel mai important, putini dintre ei veniti din propria dorinta de a invata la academie. Am avut foarte placuta supriza sa gasesc interes, bunavoie si oameni cu care sa imi placa sa vorbesc. Poate ca mie, in locurile si joburile lor nu mi-ar fi fost atat de usor sa ma adaptez la niste lucruri noi (mai mult sau mai putin, pentru unii) care sa necesite efort intelectual la nivel de predare-invatare, satul fiind, poate, de stresul a 16-17 ani de invatamant dezorganizat si lipsit de finalitate, satul poate si de un job la care n-a contribuit in prea mare masura invatamantul romanesc (si nu va contribui nici vice-versa).

Mi-am dat seama vara aceasta ca pot sa ma descurc binisor daca sunt lasat de capul meu. Si asta nu inseamna ca am facut mare lucru, nu in comparatie cu idealul meu de eficienta si luciditate, dar mi-am dovedit ca pot sa ma descurc pot sa imi iau pregatirea pentru o cariera in propriile maini, intr-o mai mare masura decat mainile zbarcite ale invatamantului care aproape ca m-au crescut cu atata drag. Inca am sperante din multe locuri: de la al doilea an de facultate, de la acei oameni extraordinari pe care ma asteptam sa ii gasesc la tot pasul, de la mine ca voi putea sa schimb ceva in bine sau macar pe cativa. Nu, nu mai vorbeam despre Cisco.

Nu e inca sigur ce clasa vom primi sub aripa in semestrul de toamna, dar acum mi-e mai drag sa tin o lectie decat mi-era inainte putina teama. Plus ca nu dau niciodata inapoi de la placerea de a cunoaste oameni, pentru ca fiecare iti da un exemplu sau un contraexemplu. Si sper ca niciodata sa nu gasesc o persoana la fel ca mine care sa imi demonstreze ca sunt autosuficient, pentru ca nu vreau sa stagnez in timp ce altii se misca si imi arata lucruri pe care as putea incepe sa le ignor.

Asadar, continui, ca sa (mai) invat si eu ceva, pentru ca e infinit mai placut sa inveti atunci cand inveti doar ceea ce apreciezi… si poate si atunci cand inveti de acolo de unde altii nu stiu sa invete.