My Weblog

EEA (Elemente de Electronica Analogica) - Prof. Nicolae Cupcea

EEA-ul ar fi trebuit sa fie o materie noua pentru noi, generatia de sacrificiu pe care se testeaza toate schimbarile din programa Politehnicii. Practic, pentru ca raman in invatamant mult mai multi oameni din domeniul fizicii/automatizarilor decat strict din domeniul calculatoarelor, oricate schimbari s-ar efectua, pe ici pe colo, prin punctele esentiale, de departe (de pe la ultimul etaj al cladirii rectoratului, spre exemplu) ar trebui ca totul sa arate cam la fel. Probabil ca sa para ca totul merge (bine) ca inainte. Daca inca se inghesuie studentii la Politehnica inseamna ca ceva tot trebuie sa mearga bine si daca nu ne dam seama unde merge ceva bine hai sa nu schimbam nimic… poate va merge in continuare la fel.

Asadar, cu toate ca ma repet, in stilul pur romanesc de “Las-o bai ca merge-asa”, spaima facultatii de Automatica si Calculatoare a primit un nou nume, o noua blana de oaie, ascunzand acelasi lup, putin imblanzit dar nici pe departe castrat… Ceea ce insemna inainte DCE (Dispozitive si Circuite Electronice) si CIL (Circuite Integrate Liniare) a fost comprimat intr-un singur semestru de electronica analogica, iar ca sa nu para chiar o comprimare absurda, i s-a pus si un “Elemente” in fata.

Cursul nu a atras multi nici macar prin evidenta prezentelor pentru ca prea putini au avut o motivatie atat de puternica incat sa suporte zeci de ore de copiere de pe tabla a unor lucruri neinteligibile care nici macar nu emanau o aura care sa trezeasca un interes sau o curiozitate. E cat-de-cat normal sa nu intelegi multe lucruri la primul contact, dar nu e chiar normal sa nu intelegi macar 25% din 3 ore de curs. Cei mai multi au plecat cu ideea ca “n-am nevoie de asta, nu invat asa ceva”. In realitate, nu strica nimanui niste elemente de electronica, dar nu in forma execrabil de prost structurata in care s-a predat. Inca n-am uitat in dulcele proces de uitare a materiei si vad ca ceea ce am invatat este atat de particular si low-level in viata reala incat nu-i vad utilitatea in viata de zi-cu-zi in care unui om nu i-ar trebui mai mult decat niste “elemente” de electronica pentru a repara o telecomanda sau un radio. Se intelege ca timpul a fost mai scurt dar nu inteleg de ce programa a trebuit sa prezinte aceleasi subiecte mai sporadic si mai lipsit de explicatii. Din toate cate putin si, in final, nu stii ce stii.

Laboratorul a trecut aproape invizibil. Ni se dadeau niste scheme dintr-o carte si niste circuite pe care ar fi trebuit sa le legam ca sa iasa ceea ce era desenat in carte. Sincer pot spune ca nu a functionat absolut nimic din ceea ce am construit. M-am amagit la inceput cand imi imaginam o similaritate cu exemplul studentului de anul 1 care, la primele laboratoare de programare spune ca “e stricat compilatorul, de aia nu-mi merge programul” si are nevoie uneori si de 10 ani ca sa isi dea seama ca nu era asa. Aici, din pacate, am avut drepate, chiar erau stricate aparatele… Dar ne-au trebuit cam toate laboratoarele ca sa ne dam seama de asta. A fost o notare de picat/trecut; daca se dadeau note picam cu totii.

Seminarul a fost util mai mult prin materialele de seminar decat prin prezenta pentru problemele de la examen si, teoretic, si pentru problemele de la temele de casa. Aici chiar se mai incercau niste explicatii si chiar se mai prindea ceva si de noi.

Examenul a constat in doua probleme si trei subiecte de teorie. Cine a picat, a picat din cauza teoriei, pentru ca a fost enorm de mult de invatat, greu de retinut din cauza slabelor legaturi ale subiectelor intre ele si, in general, a aspectului general al subiectelor de teorie, care nu iti dadea impresia ca inveti ceva cu cap, coada si scop bine definite. E laudabil faptul ca la una dintre probleme am putut sa rezolvam o problema la alegere, dar candva trebuie sa se schimbe si modul de evaluare al teoriei. De ce s-or simti profesorii multumiti de ei insisi daca reusesc sa faca o turma de studenti sa memoreze pentru cateva ore un teanc de cursuri?

Atat pentru mine cat si pentru cei care vor mai incepe aceste materii si cei care cauta pe Google tot felul de informatii despre materii si profesori si ajung aici, am sa discut pe larg semestrul care tocmai s-a terminat.

Tineti cont ca sunt mai incisiv decat de obicei pentru ca am ocazia sa vad finalitatea acestor cursuri si a efortului de a fi trecut prin ele. Voi nu trebuie sa le incepeti cu aceasta atitudine pentru ca nu exista nimic fara parti bune. Si doar pentru ele ati venit aici.

Din materiile din semestrul al doilea, anul doi, de la facultatea de Automatica si Calculatoare, sectia (sau ce-o fi… ) Calculatoare:

POO (Programare Orientata Obiect) - Prof. Florian Moraru

Sau “poo”, pronuntat ca in engleza. Daca dupa un semestru de C mai-marii au considerat ca avem nevoie de o pauza in care sa nu mai exersam skill-urile programatorice (noroc cu C#-ul de la Microsoft din vara), acum a revenit, deloc in forta si absolut deloc spectaculos. Initial prinsesem o discutie intre profesori in care se stabilise ca, odata cu restructurarea anilor si materiilor, sa schimbe si continutul cursului de POO, astfel incat sa invatam si C++ si Java. In stilul nostru, clasic si totodata etern, nu s-a schimbat nimic si am ramas doar cu Java.

Cursul a fost unul care a filtrat de la sine studentii entuziasti care participau la inceput. Cate unul, cate doi, cate trei, (cate eu), au inceput sa nu-l mai frecventeze, pentru ca nu faceai decat sa scrii cod orbeste, de pe tabla, pe alocuri gresit, puteai sa pui intrebari dar nu prea ti se raspundea si, in fine, ramaneai cu sentimentul ca daca ramai acasa si, in loc de 3 ore, citesti 30 de minute dintr-o carte chiar si a unui obscur profesor american, ramai mai castigat. Exista o carte, suport de curs, distribuita si ca pdf, dar care nu sunt decat spicuiri ale lui “Thinking in Java” a binecunoscutului Bruce Eckel. Spicuiri facute fara prea multa atentie, cu accentuari asupa elementelor nesemnificative (deja-vu Lb romana… liceu…) si explicatii sporadice acolo unde ai avea nevoie de mai mult; nu lipsesc si frazele lipsite de sens sau continut. Acum stiti de unde sa invatati. E recomandabil ca, totusi, macar o data la doua cursuri sa aruncati o privire pe notitele cuiva, macar pentru a avea o idee despre stilul profesorului, pentru ca exact aceasta va urmari si la examen, si in temele de laborator. Chiar daca stii mai mult si mai bine, keep it simple pentru nu ca vrei sa ai de dat explicatii indelungi despre ce si cum ai vrut sa faci intr-o bucata de cod scrisa pe hartie. Nu prea aveai cum sa ramai in urma cu materia pentru ca exista si…

Laboratorul, care vrand-nevrand, este cel care ne-a tinut pe linia de plutire si datorita efortului minimal pe care l-am depus acolo am ajuns sa stim (ceva) Java. Doua ore in ziua de dinaintea laboratorului sunt de ajuns pentru a stapani bine cam tot ce e interesant si deductibil. Exista variante vechi ale laboratoarelor prin retelele p2p si merita atentie deoarece multe se repeta. Laboratorul este tinut tot de profesor, dar sa nu te astepti sa ai parte de asistenta de specialitate in timpul lui: gasesti un fisier .txt cu subiectele si timp de doua ore te descurci cum poti si cum stii ca sa rezolvi acele probleme. De multe ori prea putine, de multe ori prea multe probleme, astfel ca notele de la laborator au fost foarte colorate pentru toata lumea. Daca grupa e ceva mai mare, vor sta si cate doi la un calculator, practica incurajata cam la toate laboratoarele din facultate pentru ca o echipa de doi nu e nici prea mica pentru a se impiedica de lapsusuri si nici prea mare pentru a se impotmoli in discutii. La POO, insa, trebui sa fii pregatit ca la o echipa de doi sa para ca lucreaza amandoi, iar cand spun sa para ma refer strict la cel care scrie la tastatura, pentru ca nu exista niciun mod prin care, mai apoi, sa convingi sursa notei ca au fost doua creiere si nu unul. Notarea e foarte subiectiva si, in stilul claselor primare, nu ti se zice nota. Dar poti sa tragi cu ochiul. Programele poti sa le arati pe scurt ca functioneaza, nu se uita nimeni la cod, si daca iti merge destul de bine gura poti sa treci si peste rulare si peste cod, chiar si peste un program nefacut.

Examenul se da pe hartie si, de regula, ti se da ceva destul de mare de facut incat sa nu ai timp sa testezi ceva pe calculator. Scrie cat poti, tranteste cod cat mai stufos, fa cate clase poti sa imaginezi, comenteaza codul caci un comentariu va spune ceea ce SIGUR face o bucata de cod, chiar daca nu face. Eu am scris 7 pagini de cod care au fost corectate in mai putin de un minut. Spuneti-mi voi ce a contat aici.

Se lucreaza cu Java 1.4 deci daca inveti de capul tau ai grija de unde. Nu te astepta sa ai auto-complete, dar te poti descurca cum stii: vii cu softuri de acasa, hackuiesti contul de administrare, vii cu laptopul. Impresia nu e una grozava. Dezinteresul e foarte mare, aproape palpabil. Trebuie, totusi, sa iti dai silinta sa treci peste prejudecatile cum ca o materie prost predata e si o materie inutila. Ai ocazia sa inveti ceva util si cautat si daca cel care e platit (mult) sa o faca nu isi face treaba, tu incearca sa ti-o faci pe a ta si sa folosesti cu cap acel timp petrecut acasa, din timpul cursului.

Ma gandeam zilele acestea la o replica pe care o citisem pe un forum in vara in care am fost admis la Politehnica: “Daca termini Automatica si Calculatoare esti mai mult decat un inginer, esti un supravietuitor, un adevarat om.”

Ajuns aproape de jumatatea ei, sperand sa fi trecut deja prin jumatatea cea mai grea, azi, dupa o astfel de sesiune, parca nu imi vine sa cred prin ce am trecut. E greu sa descrii ce inseamna sa fii pe punctul de a ceda daca nu ai trait asa ceva. Si, evident, si mai greu sa intelegi. Nu e doar un moment in care iei o decizie de genul “nu-mi mai pasa de nimic”… eu nici macar nu am fost vreodata in stare de asa ceva. E un moment in care altceva din tine spune “nu!”, “stop!” si singurul mod de a i te impotrivi este acela de a merge mai departe ca si cum nu s-ar fi intamplat nimic, doar ca infinit mai greu, intr-un moment (ca si celelalte) in care pe nimeni nu intereseaza mijloacele, caile si greutatile, doar rezultatele. Mai rau e sa fii in locul meu, cel care nu vrea sa dezamageasca pe nimeni, nu din orgoliu, ci din frica de parere de rau.

Da, nici acum nu as fi luat alta decizie, de a fi intrat la o alta facultate. Am tot spus ca imi place sa aleg calea mai grea pentru a (o) dovedi ca pot mai mult decat altii sau decat puteam in trecut. Nu e deloc simplu, insa, pentru ca “greu”-ul, oricat de relativ ar fi, e greu pentru toti, e ceva pentru care ai la dispozitie toate resursele tale umane spre a te situa deasupra lui.

Nu stiu daca mi-ar fi fost atat de usor sa gandesc toate acestea daca nu s-ar fi terminat totul cu (ceea ce consider eu a fi) bine. Normal ar fi ca un esec sa te motiveze, sa te ridici cu mai multa fortza, dar in conditiile de mai sus, in jurul “punctului critic”, el te poate dobori. Acesta este, de fapt, adevaratul risc, care te asteapta la fiecare incercare.

Am riscat si am castigat.

Sa nu judecati niciodata un om dupa note si cu atat mai putin dupa medii. Ma bucur ca au ajuns, desi nu stiu cum, si strainii si romanii la aceasta concluzie si nu dau doi bani pe notele din timpul facultatii. De regula, orice angajator cere studii superioare de o anumita factura, dar se pare ca nicio facultate de la noi nu e atat de prestigioasa incat sa permita crearea de pretentii… preferinte. Suna mai bine daca ai facut o facultate de renume in Bucuresti, dar nimeni nu va crede ca datorita facultatii esti mai bun decat un altul, ci, eventual, datorita faptului ca te-ai crezut capabil sa faci o astfel de facultate. Si, nu in ultimul rand, pentru ca ai reusit. Dar si aceasta e, pe deplin meritul tau.

Iata care e legatura dintre merite si ‘9′:

- iei 9 la un examen la care ti se cere sa scrii 7-8 pagini de cod pe foaie, folosind aproape tot ceea ce stii dintr-un limbaj de programare, facand o aplicatie care face acelasi lucru ca si clasele deja implementate din acel limbaj dar, bineinteles, programul tau fiind mult mai handicapat decat variantele publice, avand mai apoi surpriza de a descoperi ca profesorul nu e in stare sa inteleaga ceea ce ai facut tu, iar daca el nu intelege automat inseamna ca tu ai gresit si fiind, in final, lasat fara replica dupa ce profesorul recunoaste ca nu ai gresit dar trebuie sa-ti scada un punct pentru ca ai fost dezordonat in scriere.

- iei 9 la alt examen, unde cursul e de nedescifrat, unde tu, ca fiinta inteligenta nu poti sa stabilesti o legatura cu autorul cursului si intentiile sale, nicidecum cu finalitatea, un curs la care inveti o saptamana pana ajungi sa spui ca nu mai poti si devii o creatura tampita de cap, fara viata sociala in afara apartamentului, irascibila, nerasa si sictirita, toate acestea in timp ce altii, in exact aceleasi conditii, iau note mai mici sau nu reusesc sa treaca, din cauza ca au avut ghinion la subiecte.

Mai vreti sa stiti in cate feluri iei un 10?

Am citit recent un articol in care se mentionau tot felul de neregularitati ce se petrec in invatamantul universitar romanesc. Nu cele despre care vorbeste mass-media, sanctionabile legal si nici nodurile din papura pe care oricine are ocazia si, eventual posibilitatea, promite ca le va repara cand va ajunge profesor, decan, presedinte, etc (si care, in fapt, sunt probleme minore dar, din fericire, abordabile), ci acele probleme pe care le vad cei ‘norocosi’, care stau in banci. Fiind, probabil, sprite-uri bidimensionale, de la catedra acestea nu se vad. Articolul il voi mentiona partial intr-una dintre zilele urmatoare.

Lucrul care m-a frapat oarecum era unul legat de schimbarea atitudinii celor care vin la Politehnica: plini de vise, se vad deja ingineri in 4 ani, de-abia asteptandu-si rasplata, dupa atatia ani de munca nu prea folositoare, dar deodata se trezeste in ei instinctul supravietuirii… Nu mai conteaza visele pentru ca facultatea nu-ti da nimic de visat, conteaza sa stii cum se trec examenele, cum sa scapi mai usor de ceea ce nu te intereseaza, eventual cum si cu cine trebuie sa te lupti pentru bursa, pentru camin, pentru timp liber.

De ce, totusi, nu e atat de rau? Pentru ca selectia naturala isi indeplineste functia si cei care raman in facultate sunt cei dispusi la astfel de sacrificii. Mai bine este zis, poate, ca cei care raman sunt cei care nu vad sacrificii in asa ceva. Si, nu in ultimul rand, cei care stiu sa se descurce. E o scoala buna pentru viata, o ’simulare’ in termeni ingineresti si poate ca daca totul ar fi fost mult mai usor n-ar mai fi insemnat atat de mult, iar cei care nu s-au nascut cu forta interioara de a se trage pe sine mai departe nu ar mai fi realizat nimic in plus.

Asta e partea buna din ceea ce e privit ca un chin.

La urma urmei, daca vrei sa-ti depasesti o limita, trebuie sa ajungi pana la ea, iar a trece de ea nu are cum sa fie floare la ureche, ca doar nu degeaba era limita aceea tocmai acolo.

Am publicat acest text cu acordul lui Catalin Sandu pentru ca e prea realist ca sa il ocolesc (si ca el sa ma ocoleasca pe mine). Nu l-am trecut cu totul intr-un blockquote pentru ca sa nu devina un “carnat” vertical pentru cei cu rezolutii mai mici.

Deci, sa zicem ca aici intra un <blockquote>

A trecut ceva vreme de când un tip care-şi extrage inspiraţia şi verva din plicul cu praf alb, răspunzând totodată la numele de “Gheorghe. Andrei Gheorghe”, declara că inginerii nu pot fi consideraţi intelectuali. Suficientă vreme pentru a mă calma. Din păcate, un recent articol de presă (când am să găsesc referinţa am să o trec în această paranteză) separă iar intelectualii de ingineri, cu precizia unei lopeţi tâind o brazdă într-o groapă de bălegar. Autorii articolului spun, nici mai mult nici mai puţin, că PSD este un partid al inginerilor, pe când bravele noastre forţe de dreapta ar fi predominant umaniste (cât pot fi de umanişti avocaţii). Mă rog, afirmaţia nu e atât de jignitoare pe cât este de falsă. Ce m-a enervat însă este că în articol au fost grupate câteva păreri ale unor persoane suficient de cunoscute, niciunul având legătură cu profesia de inginer, care încercau să explice această polarizare. Printre platitudini specific umaniste, s-a ridicat la suprafaţă (de fapt s-a ridicat mirosul) o caracterizare emisă de balena societăţii civile româneşti, Alina Muget Pipi-Pipi. O definiţie concisă, emisă, probabil, între două cotlete de porc: inginerii sunt tehnicienii lui Ceauşescu. Sau cam aşa ceva.
Deci inginerii nu sunt intelectuali, inginerii sunt PSD-işti, pentru că de fapt ei sunt tehnicienii lui Ceauşescu. În mod normal, aici ar trebui să bag o tiradă asupra utilităţii inginerului în societate, să-i sugerez doamnei Pipi-pipi să renunţe la computerul pe care îşi scrie emanaţiile (nu sunt sigur că foloseşte aşa ceva, totuşi), sau să-i sugerez că ar fi cu vreo două sute de kilograme mai slabă dacă ar merge pe jos în loc să folosească maşini sau alte mijloace de transport, sau că în lipsa inginerilor ea ar trebui să stea afară în frig, neîncăpând pe gura peşterii… Dar nu vreau să spun aceste lucruri, pentru că sunt prea simţit. În schimb, voi încerca să explic hoardei umaniste ce creatură este inginerul.
Să începem cu începutul…

Şcoala generală şi liceul
Foarte rar inginerul străluceşte la învăţătură, nu pentru că nu ar avea materie cenuşie deasupra gâtului, ci pentru că nu suportă să înveţe pe de rost texte şi comentarii la limba română, sau nume şi ani la istorie. Asta nu înseamnă că urăşte materiile respective - poate citi cu plăcere o carte, doar că îl enervează noţiunea de memorat. Nici matematica nu-i place în mod deosebit, pentru că inginerul nu e tâmpit. Totuşi, materiile interesante, precum fizica (cu circuitele electronice mai ales), chimia (ştiinţa chestiilor care fac bum), sau informatica (echivalentul modern al magiei medievale) necesită matematică, aşa că nu are de ales şi o va învăţa. Deşi nu va avea mediile cele mai mari din clasă, viitorul inginer va avea satisfacţia că el este posesorul unor cunoştinţe şi abilităţi pe care colegii lui le văd inaccesibile, şi în acelaşi timp poate să-şi spună liniştit că nu ar fi o mare problemă pentru el să exceleze la celelalte materii, doar că nu vrea. El e cool.

Facultatea
Inginerul nu se stresează foarte mult în facultate… deşi are de mers la laboratoare şi are de făcut proiecte. Indiferent cât de stresant este programul şi cât de duri sunt profesorii, viitorul inginer va găsi întotdeauna timp pentru distracţie, socializare, sau pur şi simplu pentru stat degeaba. Pe când studenţii celorlalte facultăţi sunt lipsiţi de griji ca pasărea cerului, sau copleşiţi de griji ca un animal ierbivor, viitorul inginer este echivalentul studenţesc al animalului de pradă: 90% din timp doarme şi se joacă, dar în restul de 10% reuşeşte să mobilizeze o impresionantă energie în scopul finalizării unui proiect sau trecerii unui examen. Ziua sau noaptea nu contează pentru el, cu suficientă cafea sau Coca Cola la dispoziţie. După ce scopul a fost atins, reactorul energetic se stinge cu cantităţi impresionante de etanol şi programul lejer este adoptat din nou.

Locul de muncă
Inginerul nu este un “workaholic”, dar va munci bine dacă îi place ceea ce face sau dacă este al dracului de bine plătit. Nu este neaparat obsedat de bani (dacă era s-ar fi făcut economist sau avocat), dar nu-i place nici să facă implozie intestinală. El va încerca, dar nu va reuşi decât rar, să menţină ritmul de viaţă din facultate, 90% frecat de mentă, 10% efort intens. Al dracului patroni nu-l lasă. În general este un tip orientat, care dacă vede că meseria lui nu mai aduce suficiente fonduri la bugetul personal nu ezită să se reprofileze. “Lipsa lui de cultură”, “incapacitatea lui de a comunica”, sau “gândirea lui de şoarece de laborator” nu-l încurcă: el poate deveni oricând un afacerist sau un politician de succes.

Cultura
Cultura nu este o componentă vitală a unui inginer, dar nu este obligatoriu să lipsească. Un inginer va citi o carte, va asculta muzică şi va viziona un film atâta timp cât acestea îi vor face plăcere, fără să se gândescă la faptul că prin asta el îşi face upgrade la nivelul de cultură. Dacă preferă o carte care descrie o metodă ingenioasă de a lichida pe cineva, urmată de o metodă şi mai ingenioasă pentru aflarea vinovatului, în locul unei cărţi care descrie lamentările şi psihozele unui boşorog sau ale unei femei la menopauză, asta e pentru simplul motiv că inginerul nu are chef să vomite pe timpul lui liber doar pentru a avea privilegiul de a se lăuda altora cu cât de cult este el. Dacă preferă să vadă cum Bruce Willis sau Arnold Schwarzenegger lichidează câte 50 de dobitoci per film în loc să vadă “capodoperele” lui Mircea Danieliuc sau Cristi Puiu, asta este pentru că filmele pentru el sunt un mijloc de relaxare, nu de enervare în plus. Şi un inginer nu citeşte niciodată poezie, decât dacă vrea să impresioneze o femeie, ceea ce până la urmă este un lucru lăudabil şi îl iertăm.

Etica
Adevăratul punct slab al inginerului este etica, şi probabil că acolo bate şi madam Pipi-Pipi când vorbeşte de tehnicienii lui Ceauşescu. Inginerii în general se ocupă să construiască dispozitive, fără să-şi facă prea multe griji cine este beneficiarul lor, iar motivul nu este întotdeauna de natură financiară. Inginerii fac bombe nucleare şi rachete ghidate nu neaparat pentru că sunt plătiţi pentru asta (dar nu strică) şi nici pentru că le-ar place foarte mult să ucidă oameni (nu mai mult ca altor bărbaţi, cel puţin), ci pentru că sunt dispozitive complexe, de înaltă precizie, şi e o plăcere să arate că pot face aşa ceva. E cool!

Acasă
Inginerul nu este cu mult diferit de ceilalţi oameni în viaţa de zi cu zi… cu excepţia faptului că el este în stare să schimbe un bec ars, să monteze o priză sau un întrerupător, sau un cablu TV, şi nu trebuie să ducă calculatorul la reparat dacă are un virus sau dacă vrea să-şi instaleze un modem. Inginerul nu ştie ce e aia Tech Support.

Rezultate
Care este totuşi diferenţa dintre ingineri şi umanişti? Exceptând pregătirea de specialitate… Diferenţa între ei este de scop: inginerul are ca scop crearea, perfecţionarea şi întreţinerea unor dispozitive tehnice: mecanisme, circuite, construcţii, programe software… Umanistul are ca scop educarea şi perfecţionarea oamenilor şi a societăţii (asta pentru că eu, ca inginer, le definesc lor un scop, pentru că ei singuri probabil că-şi închipuie că trebuie doar să existe pentru a lumina lumea cu prezenţa lor). Scopul inginerilor este atins: tehnologia progresează de la un an la altul, şi este clar că ce se produce în ziua de azi e mai bun ca ceea ce se producea acum 50 de ani (nu neaparat mai frumos, dar aici nu e treaba noastră). Dar scopul umaniştilor? Sunt oamenii de acum mai buni, mai cinstiţi, mai generoşi? Sau e chiar invers? Noi ne facem treaba. Voi nu. Deci ciocul mic!

(Acest text este un pamflet şi trebuie tratat ca atare)

Si cu </blockquote> se incheie. In glorie.

Am terminat la sfarsitul acestei saptamani si cu clasa de CCNA2 pe care o tineam impreuna cu un coleg, cu bine si cu spor, cu succese in cea mai mare parte. Studentii trebuie sa completeze la sfarsitul unui astfel de curs un chestionar online in care isi pot spune, in anonimat, of-urile legate de predare, de acces la informatie, de materialele puse la dispozitie, adica in legatura cu tot ceea ce face un curs sa fie “bun” sau “prost”. Impresiile au fost extrem de favorabile si mult mai binevoitoare decat m-as fi asteptat. Se pare ca ne-am descurcat bine si foarte bine si absolut toti studentii (cel putin conform statisticii de joi) au fost de acord ca ar dori sa urmeze cursurile tot cu noi. Si, desi nu imi place sa ma vad comparat cu alticineva dintr-o pespectiva care nu e a mea, mi s-au dat si argumente de genul “de ce cu aia nu si de ce voi da”. Nu pot sa spun decat multumesc, surprins fiind dupa ce eu insumi mi-as fi dat o nota de 8 pentru “prestatie”.

Cateva imposibilitati legate de disponibilitatea mea pe timpul weekendului in Bucuresti ma impiedica sa iau o clasa de CCNA3 incepand cu cel de-al doilea semestru, ceea ce inseamna ca vom dezamagi pe multi. Totusi, ma bucur sa dezmagesc pe cineva in sensul acesta, pentru ca puteam sa obtin acelasi sentiment in situatii mult mai drastice si daunatoare pentru mine. Probabil ca vom obtine o clasa de CCNA2, ceea ce ar fi si de preferat, din moment ce la al doilea nivel deja “scapi” de cei neinteresati, care isi dau seama ca nu vor face asa ceva nici 5 ani din viata, despre care iti dai seama ca gandesc astfel dupa primele 12 ore de instructaj dar pe care esti obligat sa ii duci pana la capat si sa iti faci datoria fata de ei. Atunci chiar ca o simti ca pe o obligatie.

Discutam pe tren cu un “vecin” de facultate despre ce poti face cu “fields”-urile in care te pregatesti acum si nu ai unde sa le exersezi. Practic, daca vrei sa fii in pas cu un domeniu sau, cel putin, sa nu stagnezi, ai doua optiuni: sa lucrezi in domeniu sau sa te apuci sa-l predai. La noi nu se face cercetare si nu stiu daca are rost sa ma intreb de ce din moment ce imi dau seama ca daca nu as fi stiut, dintr-o prima faza nici nu m-as fi asteptat sa se faca. Daca vrei sa te implici intr-un proiect inseamna ca trebuie sa iti rapesti din timpul liber sau (pentru unii mai rau, pentru altii mai bine), sa renunti la ce te obliga programa facultatii. Apoi, meritele sunt numai ale tale, obligatiile fata de facultate se pastreaza si nu prea poti avea speranta de a fi macar putin lasat in pace din cauza activitatilor extracuriculare. Activitati care, in occident, sunt atat de apreciate incat sunt obligatorii intr-un mod subinteles. Despre un serviciu in timpul facultatii nu are rost sa discut pentru ca balanta intre stisfacator si nesatisfacator o cunoaste oricine: pe de o parte inveti sa lucrezi intr-un domeniu care te intereseaza, pe de alta ti se restrange orizontul; pe de o parte pui in aplicare niste idei si ai ocazia sa iti pui in valoare (€) inteligenta, pe de alta pierzi dintr-un timp pe care, uneori, nu ti-l permiti sa il dedici propriilor prioritati.

Am sa continui cu instructajul la Cisco mult timp de acum incolo (asta daca nu o dau in bara pe la vreun examen CCAI, de exemplu…) in primul rand pentru ca imi place si, in al doilea rand, pentru ca imi place si mai mult cand ii vad utilitatea. Si, pentru cel care a ajuns aici de pe Google cu “salarii CCNA”, nu veni aici ca sa iti masori stiinta in numarul de luni pe care ti-ai luat banii, pentru ca, la un job adevarat, va trebui sa demonstrezi ca ai castigat alte lucruri in tot acest timp.

Da, ştiu, România e plină de sictir. Câţiva dintre cei care au mult de lucru sunt sictiriţi de atâta agitaţie şi ar vrea o slujbă monotonă (la stat, dacă s-ar mai putea), iar cei mai mulţi sunt sictiriţi de viaţa de zi cu zi şi parcă ar fi mai bine dacă n-ar mai munci, ca să aiba timp sa se sictirească şi de alte chestiuni, care nu se află sub controlul lor, pentru o sursă interminabilă de sictir şi activitate în viaţa lor, mai colorată acum în roz-bombon cu picăţele verzi şi căcăniu în dungi.

Şi mai ştiu că fiecare e în stare să se explice, că totul poate fi motivat şi argumentat (de ce există avocaţi), eventual şi demonstrat, dacă ai la dispoziţie fraierii necesari. Şi, pentru că nu prea e de dorit să ai o astfel de atitudine pentru că alungi toţi oamenii nedepresivi din jur şi pentru că oricum nu aduci nimic de folos nici ţie şi nici societăţii, per total, atitudinea de lasă-mă să te las e condamnabilă şi nici nu e clar pentru toată lumea de ce e aşa. Mă uitam astăzi, la un curs, la unul dintre profesorii cu greutate din facultatea noastră. Vorbeşte despre aceleaşi lucruri probabil de 20-30 de ani şi îl văd cum a ajuns la capătul răbdărilor, îl văd cum se luptă imaginea autoritară cu dorinţa de a scăpa, de a evada, poate spre nimic, poate spre odihna şi calm. Astfel de lucruri se văd, oricât de experimentat ar fi un om, se aud în tonul vocii, în felul în care îşi tratează propriile greşeli, care ar trece drept simple scăpări dacă el nu ar ţine cu tot dinadinsul să facă atâta caz de ele. A greşi nu este în niciun caz o ruşine, ci un act omenesc, iar noi ştim asta atât de bine, nu atât datorită şcolilor, ci faptului că suntem obişnuiţi (eu mai puţin…) să fim judecaţi.

Deci omul e sictirit. Ce poţi să-I faci? Nu e întrebare retorică; are răspuns. Are chiar mai multe răspunsuri atunci când ai ajuns atât de departe în carieră. Ia-ţi deciziile în mâini şi foloseşte-ţi autoritatea pentru a-ţi face un bine şi ţie însuţi, nu doar pentru a speria studenţii care deja nu mai prezintă semnalmentele turmei care se vede de la catedră (cu mici excepţii). Dacă backgroundul nu-ţi permite (mulţi predau materii neactualizate sau a căror utilitate a dispărut complet) să te reorientezi, fă-o în propria grădină. Schimbă ceva în modul de predare, documentează-te despre ce se cere şi introdu o părticică din ceea ce îţi cer şi studenţii, chiar dacă e inutilă, dar până acum tot inutilităţi se transmiteau, adapteaza-te la nou ca să schimbi din monotonie, chiar dacă asta înseamna ca de acum să gândeşti macar un ceas, acasă, înaintea unui curs, pentru a îmbunătăţi ceea ce nu ţi-a convenit data trecută pentru că nu studenţii sunt vinovaţi pentru toate eşecurile bilaterale şi nu toţi profesorii sunt super-oameni. Dar, nu, aproape că nimeni nu face asta. Ce bine că facultatea ne oferă şi educaţie, prin atâtea contraexemple!

Nu ma refer la profesori, pentru că ei, totuşi, au muncit enorm cea mai mare parte din viaţă (sau partea în care erau cei mai capabili să o facă), dar oare unii sunt prea leneşi ca să iasă din lenevie?

Desi am fost invatat sa nu incep cu un citat, incep cu unul pentru ca e totodata si o concluzie (alta greseala…):

“[…] Forma de invatamant pe care Politehnica Bucuresti o promoveaza este aceea la zi, cu frecventa. In al doilea rand, invatamantul tehnic este un invatamant greu, dificil, iar la curs profesorul iti spune mai mult decat scrie in carte, iti povesteste si din experienta proprie. Si atunci este un plus de valoare, iar studentul invata mai mult. Deocamdata, am hotarat ca acest sistem sa se aplice un an, experimental, fara sanctiuni, ca o modalitate de a inregistra frecventa si pentru a analiza aspectele bune si mai putin bune. E posibil ca, la sfarsit, sa ne dam seama ca e gresit, dar e posibil si ca studentii sa se convinga ca e pentru buna lor pregatire profesionala. Nu am facut acest lucru impotriva studentilor, ci pentru cresterea calitatii in invatamant. “60% din cei mai buni studenti, de la Electrotehnica si Calculatoare, din anul II, lucreaza. Or, sa muncesti 8 ore cand esti student e prea mult. Ceea ce invata la serviciu este extraordinar de limitat, desi angajatorul, care urmareste profit, ii spune ca el acolo face scoala. Te intrebi ce va face studentul cu cariera”.

Citatul apartinei rectoritzei noastre si dateaza de ceva vreme, de cand s-a luat hotararea ca studentii si-au cam dat seama prea de tot cat de mult ii ajuta facultatea si au inceput sa chiuleasca. De fapt, probabil au trecut vreo 12 ani de la inceputul chiulului in masa pana la concluzia aceasta.

In orice caz, s-a tras concluzia ca studentii nu prea vin la cursuri si s-a cautat o solutie pentru aceasta. Perfect normal si logic. Ceea ce altcineva, care ar vrea cu adevarat sa rezolve o astfel de problema nu a mai gandit, este sa isi puna intrebarea de ce nu mai vin studentii la cursuri?. Dar, dupa cum se intampla de cele mai multe ori, autoritatea decide in numele ei si pentru ca e autoritate. Daca exista o problema, se gaseste sursa problemei, e imposibil sa existe un lant de probleme, e imposibil sa existe undeva un peste al carui cap sa se fi imputzit demult. Inca se spune de prea multe ori “trebuie” si se raspunde de prea putine ori la “de ce”: Suntem invatamant de zi, si studentii trebuie sa fie prezenti la cursuri, avem profesori, nu conteaza cat de competenti, ca doar suntem o institutie competenta, asa ca trebuie ca toti studentii sa vrea sa participe la acele cursuri. Care e problema studentilor? N-au sali destule? Arata ca dupa razboi? N-au bani si trebuie sa munceasca? Nu invata lucruri de actualitate? Niciodata nu veti prinde “autoritatea” pe picior gresit, fara raspuns la aceste intrebari. Chiar daca penibile, cel putin te vor face sa nu fi vrut sa pui astfel de intrebari, pentru ca, la un anumit nivel, ajungi sa nu te mai bucuri de faptul ca ai dreptate, ci sa te resemnezi ca degeaba ai dreptate, pentru ca nu ai autoritate.

Am vazut azi si “catalogul”, arma suprema tinuta de seful de grupa. Sef, care se alege in ordinea mediilor, desi s-a demonstrat in repetate randuri ca de la o anumita nota in sus, exista o proportionalitate inversa fata de note si prezenta la facultate. Prea multi profesori iau de buna lozinca despre facultatea care iti da o directie, dar sutul in *** trebuie sa ti-l dai singur… N-are rost sa spun cat de prost gandit si tiparit este, dar are rost sa spun ca anul acesta vor sa faca doar o simulare, sa vada cam cati studenti vin in mod normal la facultate (ar putea sa deschida usile pe la cursuri si sa numere… nu ar lua mai mult de 5 secunde sa numeri pana la 20), astfel ca atat utilitatea catalogului cat si insasi motivatia sefului de grupa sunt la pamant. In teorie, profesorii nu au voie sa tina cont la notare, de prezenta din acest catalog, dar in practica ei isi fac singuri prezenta. Si, ca intotdeauna, nu o fac pentru a binecuvanta pe cei care sunt prezenti, ci pe a avea pe cine astepta cu streangul in sesiune. In liceu eram ascultat ca sa vada ce nu stiu; aici e ceva mai diplomatic si cu efecte mai de durata. Bineinteles, ca ar trebui pornita o adevarata masinarie (sau industrie, cand ajung sa se produca… ) a prezentelor si, ca majoritatea lucrurilor made in Romania, ori ne facem ca le facem bine, ori ne facem ca le facem, punct.

Parerea de rau pe care o am este in faptul ca inca suntem vazuti ca niste turme, care nu au de ce sa gandeasca mai bine decat cei care cred aceasta, care inca nu stiu ce vor de la viata, carora li se confunda dorintele cu mofturile. Despre cei care au venit cu ideile, nu am multe de spus pentru ca nici nu ma asteptam de la mare lucru din partea lor. In general, eram obisnuit sa zica si sa nu faca, dar cu toate acestea, sansa de a zice si de a face prost, era pe cat de mare, pe atat de neasteptata.

Si cand te gandesti ca noi suntem acuzati de orizont ingust, prin faptul ca ne complacem limitarilor unui job. Cu totii uita faptul ca noi am venit voit la aceasta facultate si ceea ce se intampla acum se cheama plecare, tot voita. De ce n-au pus intrebarea de ce venim la facultate? De ce nu si-au facut atunci o problema din a investiga calitatea deciziilor pe care le luam? Eram mai maturi cand am terminat liceul decat am ajuns acum, dupa 1,2,3… ani de facultate? Atunci stiam ce vrem si acum nu mai stim? Pe scurt, daca nu venim la facultate, inseamna ca nu credem ca merita. Si nu e o idee preconceputa… chiar ii dam infinite sanse si avem asteptari din ce in ce mai decente, pana cand nu mai sunt deloc asteptari.

Un student poate sa vada departe in viitor pentru ca e obisnuit sa se gandeasca numai la el. Si, da, asta vrea, sa obtina un job bun. Dar faptul ca el alege ca drumul spre un job bun care trece printr-un job prost, mai degraba decat unul care trece printr-o facultate “mare si tare” nu pune nimeni pe ganduri? Daca ar fi cazuri izolate, ar merge, probabil ca nici nu le-ar pasa celor din conducere. Dar, pentru ei, problema cea mare e undeva atat de jos incat nici nu se mai vede din cupola rectoratului. Sau, cel putin, nu e prea mare efortul de a nu te uita la ea.

Oricat de mult am injura noi printre dinti materiile umaniste care ne sunt bagate pe gat dupa ce ne sunt aratate ca optionale, tot aveam o oarecare curiozitate de a vedea macar despre ce e vorba. Pe de alta parte, data tot nu aveam de ales si tot ar fi trebuit sa iau taurul de coarne intr-un final, nu mi-ar fi ramas decat sa “embrace the inevitable“.

Cursul de filosofie cognitivista a pus, insa, capac la toate si capat tuturor marilor sperante… Nu e un semn deloc bun cand se ajunge ca, din perspectiva unui student, sa privesti un profesor cu mila si sa nu poti face nimic in directia aceasta. Si nici profesorul nu urmeaza o directie buna atunci cand e constient de problemele pe care le are in contextul facultatii la care preda si totusi insista in aceeasi maniera lipsita de rezultate, parca, intr-un mod absurd si intr-o tendinta de a se complace situatiei.

Problemele, insa, sunt mai mult decat evidente… atat de evidente incat ajung sa nu te lase sa urmaresti cursul nici daca ai vrea. Pe langa faptul ca nervii nostri sunt intinsi prin simplul “aspect” al cursului, dintr-o sala infecta, inghesuiti, cu cele 5 grupe intr-un spatiu de una, rezultatul metodei de predare este ca, in timpul cursului, se alearga prin sala, se arunca avioane si mototoale de hartie si e o galagie infernala. De ce? Sa dam vina pe noi pentru ca suntem, intr-adevar, responsabili pentru situatia aceasta? Sau sa ne gandim ca, cel putin eu, nu am mai vazut o astfel de scena din gimnaziu, sau, cel mult din clasa a 9-a? Ce se intampla si unde? Suntem totusi niste oameni de 20 de ani, pe care nu e atat de greu sa ii tii in frau; deja suntem la un nivel la care stim sa ne orientam singuri si nu avem nevoie decat de o idee cu potential pentru a ne trezi interesul… deja am renuntat demult la a mai astepta ceva pe tava, multumita invatamantului insuficient calitativ. Dar daca se ajunge la asa ceva, cu incuviintarea tacita a profesorului, despre al carui curs nimeni nu considera ca merita atentie si nimeni nu considera ca ar trebui sa ascunda acest lucru, poate ca ar trebui sa recurgem la acel abuz pe care ni-l permitem sa-l facem legat de responsabilitate impartita pentru calitatea unui curs, dintre studenti si profesori.

Sa dispretuiesti fatis munca altuia e un gest condamnabil la o varsta mai mica, in institutii de invatamant unde nu se poate face comparatie intre nivelul de experienta si felul de percepere a muncii ale membrilor. Cand se intampla totusi asa ceva acolo unde nu te astepti, iti pui intrebarea de ce se intampla, pentru ca nu te-a surprins degeaba.

Cred pe toti ca au obligatii de indeplinit. Noi venim pentru cunostinte si prezente, desi cunostinte nu am reusit sa extrag niciodata de la un astfel de curs. Profesorii isi fac datoria, urmand o programa mai mult sau mai putin prestabilita (ajung treptat la concluzia ca odata cu experienta [sau odata cu altele…] se castiga si dreptul la o amprenta tot mai mare asupra programei) si nu exclud si faptul ca pot ajunge si ei sa isi urasca munca pe care o depun sau nivelul la care trebuie sa o execute. Cu toate acestea, o pasiune trebuie sa existe, pentru ca nu oricine ajunge profesor aici, si lipsa acelui interes pe care ar fi trebuit sa il furnizeze acea pasiune, este ceea ce nu inteleg. Am cunoscut destui profesori, chiar si pana sa ajung la facultate, care abia asteptau sa termine materia pe care erau obligati sa o predea, ca sa ajunga sa poata vorbi despre ceea ce consideram in mod unanim ca fiind “lucruri interesante”. Acolo era pasiune. Poate ca pentru unii este o pasiune si a-si indeplini indatoririle ca la carte si ii respect in egala masura si pe acestia, pentru ca stiu sa isi faca treaba bine, conform unei laturi a temperamentului lor. Insa, chiar si la carte se spun mai multe decat sunt ei obligati sa ne predea. Mai ales in cartea de pedagogie.

Am mai spus si ma repet, ca as intra in pamant sa imi vad munca batjocorita. Nu, nu m-as razbuna, as intra in pamant pentru ca as sti ca am esuat in a obtine ceea ce altii au reusit fara forta, fara fetze incruntate, fara a se baza pe consecintele incalcarii unor reguli; au reusit sa castige respectul. Da, sa stiti ca noi, studentii, am vrea sa respectam din tot sufletul pe toti profesorii nostri, pentru ca sunt niste oameni merituosi, fiecare dupa puterea noastra (asa cum suntem si noi), dar nu cred ca putem oferi acesta cuiva care nu isi respecta munca nici macar pana la punctul la care ar trebui sa fie ingrijorat de cat si cum este receptat efortul sau.

Imi pare cu atat mai rau pentru astfel de profesori, cu cat ii vad straduindu-se, dar intr-un mod cu totul penibil de evident, de a se face interesanti in ochii nostri. Noi nu respingem, prin definitie, pe nimeni, desi, probabil, multi cred aceasta. Dar si straduinta aceasta trebuie orientata cumva constructiv, adica sa stii sa schimbi ceva, undeva, atunci cand rezultatul nu e nici pe departe pozitiv. Invata de la altii, dicteaza dintr-o carte daca ideile tale nu sunt agreate, dar incearca sa modelezi efortul tau in asa fel incat sa ajungi pe aceeasi lungime de unda cu cei despre care ar trebui sa iti pese. Noi nu venim la facultate pentru filosofie, ci venim la filosofie pentru ca asa o impune facultatea. Nu e normal ca deznodamantul sa dicteze aceeasi situatie, si dupa un semestru, dar mi-e teama ca la asa ceva se va ajunge. Daca cel care vine sa-si faca datoria la facultate ar veni pentru ca are in responsabilitate un viitor om interesat si instruit, si cel care vine cu sperante ar veni pentru a se intalni cu un om in prezent interesat si instruit. Intotdeauna vom avea ce invata de la altii, dar cerem atat de mult daca vrem ca altii sa stie ceea ce vrem? E de ajuns sa porti o discutie, sa te explici in afara obligatiilor profesorale, pentru a te face inteles si acceptat. Nu suntem niste oameni care resping din obsnuinta, moft sau egoism, dar stim sa ignoram atunci cand ne jucam de-a teatrul absurdului.

Absurditatea e foarte evidenta, atata doar daca nu esti obisnuit de o viata cu asa ceva. Si, sa fim sinceri, e atat de evident cand nu vrem ceva!