Intotdeauna m-a “fascinat”, daca pot sa ma exprim intr-un mod foarte pertinent, cat de negativisti pot fi cei din jurul meu. Sau, “aproapele” meu, daca tot suntem la sensuri conotative. Nu i-am inteles niciodata pe cei nervosi din fire, pe cei care dovedesc lipsa de incredere de la bun inceput, nu i-am inteles pe cei nemultumiti din nimicurile care le fac viata mai interesanta fara sa stie, si n-am putut accepta pe cei care vad numai negru in jur, care (cred ca nu li se) acorda sanse, care se imping singuri spre ceea ce urla in gura mare ca urasc si le deranjeaza ritmul deja inuman de viata.
Prin definitie, consider ca fiinta umana e buna, desi mai am nevoie de ceva cercetari in domenii pana sa ajung sa pot purta o discutie in contradictoriu pe tema aceasta si de care sa nu imi fie teama ca as putea sa o pierd. Dar, pentru moment si pentru mine, sunt sigur de aceasta. Stiu ca intervine problematica relativitatii binelui, dar daca nu crezi ca iti poti da seama ce e bine si ce nu e in toate cazurile de simpla si evidenta alegere, poate ca ar trebui sa iti indrepti atentia spre niste oameni specializati, nu spre un blog de calculatorist. Si chiar si cu tot relativismul acesta, un lucru clar este ca toti se lupta sa le fie “bine”, ceea ce ma asigura ca fiecare are, pentru sine, o notiune a binelui. De ce sa-ti fixezi, atunci, un orizont care iti arata doar ceea ce nu iti doresti? De ce nu poate fiecare sa fie constient de binele pe care il are?
Desi as fi negat daca mi-ar fi spus cineva ca as ajunge sa spun asa ceva, negativismul l-as trata mai intai cu o bataie buna. O trezire la realitate, in efect, si, diverse metode, in practica. Pentru ca e voita, chiar daca e o obisnuinta. Ca un viciu, pe care nu ti-l mai poti explica dar totusi reusesti sa gasesti argumente pentru tine insuti pentru a-l intretine. Trebuie trezit la realitate pe cel care se considera victima din orice, care, cu incapatanare, cauta sa aduca acuze celorlalti, pentru ca nu accepta sa fie incriminat… cel inculpat trebuie disculpat, in nici un caz pedepsit pentru ca el e, prin definitie, bun… nu-i asa?
Si consider sa cred ca manifestarea negativismului este, intr-adevar voita, pentru ca intr-un final fericit si dorit, dupa prea mult efort, inculpatul cedeaza si accepta, poate ca efect al lucrurilor deprimante care l-au inconjurat atata timp si care, acum, in sfarsit, au pus stapanire si pe el… ajungand sa fie propria victima a nemultumirii lui. Dar pentru aceasta e nevoie de epuizare. Si poate si de un salariu.
Dupa vreo 2 exemple recente mi-am dat seama ca tot intre negativisti gasesti si cel mai mare orgoliu; pun un pret absurd pe propria persoana (sau e absurd, cel putin, prin ce se echivaleaza) si, teoretic, cel putin, a le aminti faptul ca prin lamentare isi altereaza integritatea eului lor, ar trebui sa ii puna pe ganduri. In fond, sunt persoane responsabile, fata de care nimic nu e asa cum ar trebui; atunci ce e o lamentare fara rezultate? Vina autorului?… Implicit am observat ca isi alimenteaza o necesitate de a fi corecti, pentru a-si putea exercita, in liniste interioara, atitudinea critica. Practic aceasta e si bariera pe care trebuie sa o treaca un eventual tratament: sa-i faca sa cedeze atitudinea care ii scuza in permanenta, atitudinea care ii face sa nu simta raspunderea pe care o au, chiar si pentru ceea ce critica.
Mai practic vorbind, o conversatie cu o astfel de persoana (daca doresti sa obtii ceva bun in urma ei) nu prea poate decurge normal, pentru ca te lupti cu o personalitate foarte puternica si, mai ales, hotarata. In ceva, nu conteaza, dar, in niciun caz, spre ceea ce incerci tu sa-l convingi, pentru ca el insusi e convins ca are dreptate. De ce ar asculta mai mult de 3 cuvinte din gura cuiva care nu traieste in interiorul lui, care nu vede lumea cu ochii lui, care nu are aceleasi probleme ca el? In primul rand pentru ca acel cineva are mintea si rabdarea necesare de a lua taurul (altuia) de coarne: astfel poti profita de ceea ce el considera puncte tari, anume de propriile lui vorbe. De cele mai multe ori, acestea sunt niste automatisme negandite decat in forma, dar reauzite si reinterpretate, ar putea sa dea de gandit celui care se aude pe el insusi. El nu va gandi nici macar legatura dintre 3 replici consecutive (raspunsuri), dar ar putea parea surprins sa-si auda propriile idei contrazicandu-se. Tu ai timp sa le filtrezi, el crede ca nu are nevoie.
Pe de alta parte, oricat de mari si de tari s-ar crede, am vazut la negativisti un orizont foarte limitat, in care totul are insemnatate imediata si orice are efect, se numeste astfel daca il are imediat. Trebuie tinut cont si de aceasta pentru ca nu vei obtine nimic dintr-o discutie laborioasa cu cineva care are un buffer de o replica la un moment dat. Cel mult, daca vei atinge niste corzi sensibile, il vei face ca, dupa discutie, sa isi aminteasca o replica de-a ta care l-a pus pe ganduri si daca nu va reusi, va da totul uitarii. Nu poate sa isi formeze o idee concisa si complexa, ci doar una concisa si scurta, care sa incapa in acel buffer de o replica si, eventual, sa si-o poata repeta la nevoie. Dar, inconstient este el de faptul ca necesitatea de a reduce totul la o replica salvatoare (plictisit poate de atatea complexitati aducatoare de indispozitie) scade cu mult din valoarea a ceea ce ar fi trebuit el sa invete.
Daca esti pregatiti sau nevoit sa faci fata unui astfel de specimen, inarmeaza-te cu rabdare si invata de la el sa nu retii tot ce auzi. Daca esti slab, s-ar putea sa iti spuna ceea ce stiai si tu intr-o lumina in care abia astepta pesimistul din tine sa le vada, pentru ca sunt atat de clare ideile atunci cand esti de acord cu altcieneva in ele. De asemenea, chiar daca simti ca esti pe drumul cel bun, nu interveni ca mediator intre el si problema (in cazul fericit in care o identifici sau sunt in numar finit…) pentru ca, dupa ce va scapa de ea, nu va fi invatat sa o trateze constructiv, prin propria vointa. Practic, revenind la metafore, iti dai seama intotdeauna cat de departe ai ajuns cand incerci sa te intorci. Asta te va face sa te gandesti de doua ori… a doua oara.