My Weblog

Ingredientul principal e increderea in Metrorex. Adica sa crezi ca folosesc mai mult de mai putin de jumatate din trenurile disponibile, ca nu vei astepta in statie pana se va face contorul 0:00 din cauza ca nu poate afisa cele 10+ minute de intarziere, ca nu se va opri tocmai acum metroul in tunel, ca nu vei avea sansa sa il pierzi in ultimul moment, nesinchisindu-se "inspectorul" de peron (wtf e ala, anyway?) sa-ti mai deschida usile decat daca ai alt sex decat mine plus ceva pe tine care sa arate ostentativ acest lucru.

Nu am pierdut un tren in viata mea. Si, de un an incoace, cel putin, de cand am facut zeci de calatorii cu trenul, am ajuns sa ma incred in propriul ceas de anticipare (da, biologic) ca voi ajunge intotdeauna la timp atunci cand imi propun un lucru. Poate si pentru ca fizicul imi permite sa recuperez in caz de extrema urgenta.

Vineri, dupa prezentarea de la Microsoft a softului nostru care a crapat de 2 ori din propria-i noblete, am crezut ca imi ajunge o ora si jumatate pentru a prinde trenul. Cel putin s-a dovedit ca pana sa ajung in gara n-a mai fost nevoie sa ma grabesc. Metroul a mers asa cum a mers si trenul a plecat asa cum a plecat. Nu stiu cum, ca nu eram de fatza. Era ultimul tren din acea zi asa ca nu imi ramanea decat sa ma intorc "acasa" si sa mai dorm o noapte in asternutul din bagaj. Bineinteles, nu inainte de a incerca sa imi recuperez o parte din bilet, adica sa-l aman pentru alt tren de a doua zi. Dupa o ora de stat in Gara de nord, dintre care 15 minute de birocratie si 45 de minute de retea de calculatoare cazuta (acces control list prost configurat?!?!) m-am hotarat si ca merit o masa la kfc si nu m-am hotarat ca merit sa prind pe afara si furtuna care a rupt copaci.

Paranteza: ($nteza) Birocratia din gara pentru obtinerea unui nou bilet se desfasoara cam in felul urmator. Merg la o casa oarecare, spun ca am pierdut trenul si ca vreau o amanare. Mi se ia biletul, mi se intoarce pe fata cealalata si mi se da inapoi, pe motiv ca nu am "viza" pe el. Oooo..k, de unde iau viza? Dupa indelungi cugetari (ca in bancul in care Ion zice "io shed shi cuget" iar Gheorghe "no, io numa’ shed") mi se spune ca trebuie sa intreb la informatii. Ce ti-e si cu impartirea asta a responsabilitatilor si a sarcinilor… Informatiile, dupa ce au scapat de enormul flux de oameni care nu stiu ca exista infofer.ro si nu ma refer aici la babe, m-au directionat spre alt ghiseu, unde se dau vizele. La acel ghiseu era nimeni altul decat seful (sefa) de tura. De fapt, "nimeni altul" e cam mult spus, pentru ca nici macar ea nu era acolo. 5 minute asteptare, batai in geam, daca pierdeam vreun tren in momentul acela nu ar fi interesat pe nimeni. Inainte sa apuc sa imi spun "povestea" pentru a treia oara, imi ia biletul si imi pune o stampila pe el si… atat. Ce e ciudat aici? Faptul ca nu s-a uitat pe el nici macar sa vada daca e valid, nu a notat nici un fel de loc, eventual pentru a transmite unei statii ulterioroare ca mai exista un loc liber, nu m-a intrebat absolut nimic, pur si simplu a pus stampila si aceasta a fost intreaga ei datorie sustinuta de prerogativele de sef de tura. Ce o impiedica pe casiera sa faca acelasi lucru? Ce ma impiedica pe mine sa imi pun aceeasi stampila, singur? Cu ce difera acum biletul de cel de diniante? Biletul nu difera, dar intre timp a diferit situatia, pentru ca a intervenit caderea retelei si se pare ca multi altii si-au pierdut trenurile. Fiind manat putin si de nervi, am reusit sa ma orientez imediat (imediat dupa asteptare) spre o casa pusa in functiune, care mi-a spus ca ma costa 1.7 ron sa aman pentru un tren din ziua urmatoare. 1.7 ron si o ora jumate, mai exact.

Si, dupa cum o nenoricire (sau, cine stie?!) nu vine niciodata singura, am pierdut si a doua zi trenul, de data aceasta mult mai spectaculos, ca in filme, cand trenul pleaca iar actorul macho alearga spre el in splendoarea spectacolului atletic. Doar ca in tren nu se afla nici o iubita, iar personajul macho nu a ajuns din urma trenul (poate daca aveam cal…) si chiar daca l-ar fi ajuns, nu ar fi avut de ce sa se agate, pentru ca era sageata albastra cu usi automate. End of all hope.

Apoi au urmat elemente ca pizza la Spring Time, cititul ziarului de parca era roman de aventuri, sala de asteptare cu boschetarii de rigoare si o bere gratis, tot de la Spring Time. Si ceva nervi, pentru ca eu alergam acasa sa invat pentru examenul la Cisco si tocmai pierdusem o zi intreaga…. si ma intrebam din ce cauza. In caz ca va intrebati vreodata de ce un tren pleaca la si 42 de minute… de ce acea ora atat de fixa dar fara un sens fix… ei bine, pentru ca daca ar fi plecat la si 43, macho-ul prindea trenul si nu mai alerga dupa el.

Aproape ca am putut sa il ating… AH!!!

PS: ca pedeapsa pentru neputintele mele m-am multumit cu un accelerat in care am transpirat prin locuri unde nu credeam ca poate transpira un om. Cel putin, de data asta nu m-a mai costat nimic in plus. Probabil din cauza ca de la categoria student m-am incadrat in categoria lamer…

N-am scris inca nimic, pana acum, despre cum decurge, de vreo luna incoace, cea mai importanta schimbare de punct de vedere si abordare, de cand sunt la facultate. Clasa de Cisco CCNA1 pe care o tin(em) (adica Bogdan si cu mine) e intr-adevar o experienta interesanta, atat prin faptul ca exista, cat si din cauza modului in care decurge.

Ar fi trebuit sa predam pentru prima oara incepand cu toamna aceasta, dar o conjunctura prea adanca chiar si pentru curiozitatea mea, a facut sa apara aceasta clasa ca de nicaieri. Mai ramanea sa apara si un instructor sau doi. De fapt, "ca de nicaieri" se traduce prin "doua zile inainte" de prima lectie pe care am tinut-o. Nu mi-am imaginat ca va fi greu, doar ca va fi altfel, si asa a si fost. Clasa e formata din angalajatii uneia (sau ai mai multor) firme care, prin acelasi fel de conjuctura de mai sus, pe care nu am cautat sa mi-o explic, au ajuns, prin intermediul sefului catedrei de calculatoare, la noi. Adica da, pe scurt, toti sunt mai mari decat noi, incepand cu un plus de 4 ani pana la… n ani (detaliu profesional). Probabil ca prima zi a parut cel putin ciudata, cand nu aveam nici macar cheia de la sala respectiva si am asteptat pe hol impreuna cu primii veniti, dupa care, in loc sa ne ducem la calculatoare, am ramas in fata salii. As fi vrut sa ii pot intreba vreodata ce parere au de faptul ca doi studenti de anul 2 (nici macar…) le tin lectii, le pun intrebari, impun reguli si le dau examene. Sincer, sper sa nu existe pe undeva prejudecati de acest fel, ascunse, pentru ca nu isi au rostul. Sau poate ar trebui sa le stiu ca sa pot sa le "tratez". Oricum, problema aici e una dintre marile nemultumiri de pe lumea asta, si anume lipsa de incredere a oamenilor. Da, in speta, in mine, pentru ca eu ma cunosc si stiu ca oricine poate avea incredere in mine, si probabil ca asa gandesc si multi altii si de aceea am generalizat de la bun inceput. Dar nu continui pe firul asta ca nu ar mai citi nimeni.

Pana acum, de o luna, de cand predam, cred ca si-a intrat toata lumea in ritm. Si ei, cu faptul ca chiar trebuie sa mai invete ceva ca sa ia note de trecere la fiecare capitol, si noi, cu stilul val-vartej de a ne pregati lectia in seara/noaptea de diniante. Imi place ca pot sa imi fac treaba, ca pot sa ma implic si sa vad imediat ca iese ceva (bun). Fara sa accentuez nuanta de laudarosenie, nu stiu cat de multi profesori, sa zicem, dintre cei pe care i-am cunoscut pana acum in liceu si la facultate, isi pregatesc lectia cu atata minutiozitate, au grija sa le fie clar totul pentru ca sa poata raspunde tuturor intrebarilor si isi pregatesc si tot felul de "bonusuri" pentru a mentine atentia treaza. Pot sa dau exemple nenumarate de profesori pentru care as baga mana in foc ca nu mai fac asa ceva de muuulti ani, dar ei nu conteaza pentru ca nu-i voi lua niciodata drept exemplu. Interesant e, atunci cand predai, sa iti vezi propriile rezultate si in notele pe care le iau cei carora le predai. Noi stam bine. Am primit o reclamatie pentru viteza de predare (desi avem de acoperit 6 ore in linie in fiecare saptamana si chiar nu inteleg cum putem preda repede o lectie in 6 ore), dar, in rest, totul e ok. Le oferim libertatea de a-si da examenele oricand, nu impunem un orar strict, si totusi treaba merge.

Inca un lucru merita menionat pentru ca e absolut remarcabil. Indraznesc sa spun ca s-ar aplica tuturor: daca vrei cu adevarat sa inveti ceva, ai motivatia si capacitatea intelectuala de a o face, lipseste doar faptul implinit, incearca sa predai cuiva acel lucru. Pregateste-te pentru toate intrebarile lui, documenteaza-ti toate curiozitatile, acopera toate golurile de informatie si cauta explicatii logice deciziilor pe care le luai prin eliminare sau dupa intuitie. Atunci vei invata si vei intelege cu adevarat. Ceea ce nu inteleg, totusi, este de ce pot spune despre atat de putini profesori (mai ales de liceu) ca stapanesc impecabil materia pe care o predau. Eu am predat o singura data, o singura materie, iar imbunatatirea a fost incredibila. De ce anii (uneori cu zecile) nu amplifica acest lucru? Da, poate ca de la o varsta intervine plictiseala. Dar oare cei plictisiti astfel isi umplu timpul cu altceva in afara predarii? Sau intr-un fel se resemneaza cu faptul ca au o scuza pentru monotonie, un serviciu la care nu pot renunta, dar pe langa care, parca nimic nu ar mai depinde de ei? Nu cumva plictiseala si sictirul pot scadea standardele atat de mult incat insasi lipsa lor denota un gest perfect corect si necesar, cand, de fapt, nu e nici macar un gest?

Imi dau cu parerea pentru ca timp de 13 ani (gradinitei nu-i reprosez nimic) am tot invatat de la altii si refuz sa accept ca un alt punct de vedere, o scurta prezenta in tabara "adversa" in cadrul artei de predare/invatare (unde a disparut aceasta arta?) m-ar putea schimba incat as ajunge la ignoranta pe care o incriminez. Sper sa nu fi zis prea multi pana acum, la varsta mea, acelasi lucru. Iar daca au zis si acum sunt printre cei pe care ii incriminez, inseamna ca n-au luptat indeajuns. Si daca am sa ajung si eu asa, macar ma simt multumit ca m-am incriminat acum, pentru ca la acel moment n-ar mai trebui sa mai dea cineva doi bani pe mine.

Am divagat. Ramane asa.

Nu stiu ce se intampla, dar de vreo 2 zile incoace Ringo a inceput sa functioneze ca engine public de spam. Noroc ca nu folosesc adresa de la yahoo pentru mail.

Iata cam cum arata “activitatea” din ultimele 2 zile.

Mai interesant e faptul ca eu nu am adaugat niciodata pe nimeni in Ringo. Heck, nici macar nu mi-am configurat profilul acolo, e doar o poza si un nume… Hai ca n-arat chiar asa de bine…

Articol scris de Caffe au lait si publicat cu permisiunea ei

Incep prin a fi sincera: motivul pentru care mi-am periclitat ratia pe un anumit tracker a fost in stransa legatura cu protagonistii acestui film: Colin Farrell (Arturo Bandini) si Salma Hayek (Camilla Lopez).

Personal, nu ascociez numele Salmei Hayek cu personajul Carolina din “Desperados”, ori cu cel al Ritei Escobar din “Wild Wild West” (nu mi-a placut acest film, de-abia l-am putut suporta pana la sfarsit!), ci cu imaginea Fridei Kahlo, din filmul autobiografic “Frida” care m-a “rascolit” (poate suna cam ciudat/nepotrivit, insa asta mi-a venit in minte)…

Aceasta actrita imi pare sortita pentru astfel de roluri. Frumusetea ei nu poposeste doar la nivel vizual, ci trascende dincolo de ecran si parca, parca te face sa te minunezi ca o asemenea femeie exista. Rolul din “Ask the dust” e unul potrivit pentru aceasta actrita minunata, punandu-i in valoare atat “proprietatile” fizice (da, da, da, filmul contine si unele secvente revelatoare… ), cat si capacitatea de a sugera prin mimica, tonalitate si limbajul corpului mult mai mult decat se releva explicit.

Acest film nu se bazeaza pe “actiune”, ci pe sirul trairilor interioare ale personajelor, deci daca doriti sa vizionati un film de dragoste facut dupa calapodurile bine stiute, nu va recomand acest film. Daca insa doriti ALTCEVA, sunt sigura ca o sa va placa.

Tema filmului vizeaza relatia dintre un tanar scriitor (Arturo Bandini) aflat in cautarea succesului in America tuturor posibilitatilor si o chelnerita mexicana cvasi-analfabeta care aspira la o casatorie cu un american care sa o scape astfel de stigmatul originii ei (actiunea e plasata intr-o perioada in care mexicanii, evreii si negrii erau inca blazati de rasism…).

Vizionare placuta!

Am citit recent un articol conform caruia rezultatele unui studiu au aratat ca Bucurestiul e primul in top la badaranie, intre orasele lumii “civilizate” si ca la polul opus se afla orasele ca New York si Zurich (ah…). Legat de afirmatia asta pot spune ca Galatiul mi se pare mai “golanit” decat Bucurestiul, dar pe de alta parte nu prea m-am plimbat eu pe la periferia Bucurestiului si pe de ALTA parte, Galati nu e capitala (si asta nu inseamna ca trebuie sa se respecte? oricum nici capitala nu o face).

Ce am observat insa e ca printre lumea “culta” badarania si rautatatea gratuita se transforma intr-un egoism exacerbat si implicit o rivalitate cu tot ce te inconjoara. Daca cineva castiga mai bine, nu e exemplu, e concurent, daca cineva are un cerc mai mare de buni prieteni, atunci prietenii nu sunt demni de tine, daca cineva are o problema nu e de datoria ta sa-l ajuti ci sa te feresti sa ajungi ca el, samd. Iar ceea ce alimenteaza un astfel de comportament e o incredibila capacitate de scuza in fatza sinelui, de a gasi mijloace pentru a nu te simti vinovat nici macar cand le cauti, pentru ca o faci din instinct. Tu nu poti gresi, si cu aceeasi verva cu care cauti nodul din papura comportamentului altuia, cu aceeasi verva gasesti perfectiunea si latura scuzabila din propria prostie. Asta se concretizeaza in dovada ca tot mai putini oameni sunt in stare sa te asculte (si sa bage la cap ce spui) atunci cand le explici ca au gresit. Chiar daca nu ii incriminezi. Uneori chiar tonul amabil cauzeaza repulsia din partea celuilalt, pentru ca te vede prea increzator in tine, “prea te crezi tare” si revenim la viziunea de adversar care trebuie “tacut”.

N-am sa mai dezvolt ideea aceasta pentru ca nu spun nimic nou. Si daca i s-a parut cuiva ca spun ceva nou, inseamna ca ma adresam lui.

O simpla intamplare de astazi, de la un ghiseu, m-a facut sa imi amintesc sa scriu despre asa ceva. Fiind la coada si permitandu-mi sa ma bucur de luxul de a avea timp de pierdut (pana la o limita), m-am gandit sa dau un exemplu fetzelor incruntate, obosite, enervate, ingrijorate si nerabdatoare (portret robot al Romaniei) din jur si sa o las pe “doamna” din spate in fatza mea, spunandu-i politicos ca daca se grabeste pot sa o las inaintea mea din moment ce eu aveam destul timp. Foarte grabit mi-a raspuns ca nu e nevoie, foarte mirata de o astfel de oferta (iarasi proasta obisnuinta). Ok, nu aveam de gand sa ma mai rog de ea. Culmea, insa, cand mi-a venit randul, a zbughit-o din spatele meu si a ajuns odata cu mine la ghiseu, facandu-ma sa par, fiind cel mai tanar, ca eu sunt ala grabit si nesimtit, care nu las “doamnele respectabile” (respecta…”bil(a)”…. asta inseamna ca “poate fi” respectat(a), nu?!?!). Si dupa asta mi-a trantit si un zambet, de data aceasta tamp, care in traducere insemna “e vreo problema? eu nu vad nici o problema! tu de ce te uiti la mine?”.

Am lasat-o in fatza mea si in plata Domnului…

Sentimentul romanesc al isteriei

(de Mircea Cartarescu)

Nota: Cateva lucruri atat de evidente incat uneori uitam ca le vedem si suntem partasi la ele. Merita citit, macar de catre cei care mai au un viitor.

N-am crezut niciodata in specificul national, in “sentimentul romanesc al fiintei”, in tot ceea ce filozofii culturii si psihologii maselor ne-au atribuit ca sa ne distinga de alte popoare. Nu cred ca suntem mai ospitalieri decat altii, mai harnici sau mai hoti.

Nu-mi pare nici bine, nici rau ca sunt roman. Uneori regret ca nu m-am nascut elvetian, dar imediat imi aduc aminte ca as fi putut sa ma nasc ugandez. Suntem si noi, romanii, undeva “la mijloc de rau si bun”, cum scria Ion Barbu, un neam sub soare, nici prea-prea, nici foarte-foarte.

Daca n-am luat nici un premiu Nobel, in schimb am inventat stiloul. Daca zidul ni s-a prabusit peste noapte, ne-am apucat, cuminti, a doua zi sa-l ridicam la loc, si tot e ceva. Am fi putut, in definitiv, sa-l lasam in plata Domnului de zid si sa ne caram cu totii in alta parte…

Cu toate astea, exista ceva specific romanesc, ceva atat de adanc in firea noastra, a celor care traim azi pe acest plai de dor, incat m-as hazarda sa spun ca este insasi esenta “romanismului” in acest moment istoric.

Este cercul vicios al isteriei provocate de stres si al stresului provocat de isterie. Dati-mi voie sa fiu, in continuare, mai explicit.

Daca traiesti numai in Romania, e posibil sa nu-ti dai seama ca e ceva in neregula cu lumea din jur. Ai culoarea mediului si te misti o data cu el.

Esti una cu toti ceilalti. Dar daca te intorci, dupa o vreme indelungata, in tara e cu neputinta sa nu fii izbit de cat de anormala e umanitatea de aici. De cat de chinuiti sunt oamenii si de cat de rai devin din cauza asta.

Nu se poate sa nu fii uluit de faptul, de pilda, ca una dintre cele mai raspandite strategii de supravietuire e mitocania agresiva. In orice tara civilizata oamenii incearca sa-si menajeze nervii cat se poate de mult. Sunt prevenitori unii fata de altii in forme duse aproape pana la caricatura.

Si-au dezvoltat zambete sociale si ritualuri de contact care sa elimine, practic, posibilitatea oricaror conflicte. Cand cineva te contrazice, ii zambesti si spui: “We agree to disagree” (”am cazut de acord ca nu suntem de acord”). Cand cineva te calca pe picior, te grabesti sa-ti ceri tu scuze.

O ipocrizie blanda si surazatoare te intampina peste tot, ca un balsam care alina toate ranile si satisface toate susceptibilitatile. Aceasta ipocrizie poarta numele de politete si e esentiala pentru fluidizarea substantei sociale.

Romanul nu este asa pentru ca nu poate fi, obiectiv, asa. Pentru ca la noi, daca esti bun, esti calcat in picioare. Sa ne imaginam o tanara care devine vanzatoare. Isi iubeste meseria si isi propune sa fie cat mai draguta si mai serviabila cu clientii.

Zambetul profesional, acel zambet care vinde marfa, i se va sterge insa curand de pe fata dupa ce vreo cinci-sase insi ii vor tranti cate-o badaranie sau vor incepe sa urle la ea ca nebunii, chiar din prima zi de lucru. Sunt toate sansele ca dupa o luna de zile zambetul sa-i dispara complet, iar dupa un an sa avem vanzatoarea noastra standard, acra si scarbita, care te repede de nu te vezi.

Badaranii de care-am vorbit nu sunt nici ei badarani din nastere. Si ei sunt bieti oameni la care s-a urlat si care-au fost umiliti de cand se stiu. Au devenit scarbosi pentru ca au simtit pe pielea lor ca nu tine sa fii dragut cu ceilalti. Pentru ca, la toate ghiseele, au rezolvat numai urland. Pentru ca doar fiind mitocani au avansat social, calcand peste cei blanzi.

In armata, soldatii sunt extrem de chinuiti “in perioada” de sergentii lor. Cand ajung ei insisi sergenti, ii chinuiesc pe noii recruti si mai abitir. Si tot asa, in toate straturile sociale si la toate nivelurile, romanii isi sunt propriii calai si propriile victime intr-o societate profund alienata psihic, o societate isterica.

Cred ca asta ne distinge, ca romani, in lume, la ora actuala: tensiunea continua la nivelul vietii cotidiene. Starea continua de explozie, care ne provoaca ulcere si atacuri cerebrale. Conflictul generalizat al fiecaruia cu fiecare. Nu vreau sa spun prin asta ca suntem fundamental rai.

Fireste, ne-au impins spre asta saracia si lipsa de orizont, carentele de educatie, perplexitatea maselor taranesti dezradacinate si aduse in ghetourile marilor orase. Pot fi si alte explicatii obiective. Dar e inca ceva, mai subtil, mai intunecat in tot acest chimism social. Inraiti de lumea in mijlocul careia traim, cu timpul incepe sa ne placa sa fim rai.

Sadismul nostru rabufneste atunci in insulta si obscenitate. Incepem sa ne mandrim cu grobianismul nostru si, exhibitionisti ai moralei, ne dezbracam voluptuos de caracter in aplauzele excitate ale publicului. Curand, devenim la fel de cinici, la fel de incapabili de a distinge binele de rau ca tarfele, securistii si noii imbogatiti.

Ascensiunea (sau doar supravietuirea) noastra sociala e marele premiu castigat cu pretul mitocaniei noastre. Iar cercul acestei nevroze nationale nu ar putea fi spart decat printr-o lunga terapie care, ca orice demers psihanalitic, ar fi lunga, scumpa si cu un rezultat incert. Nu cred ca ne-o putem permite deocamdata.