My Weblog

Articol scris de Caffe au lait si publicat cu permisiunea ei

Mai intai, pentru cine nu are rabdare, pozele sunt aici.

Pentru restul, multumesc pentru rabdare.

Vacanta mea a fost lunga si prea putin bogata in evenimente. Pentru ca nu am facut practica, am intrat in “vacanta” inca de la sfarsitul lui iunie. Si cum am avut grija sa iau toate examenele, m-am scutit de drumuri inutile la facultate. Altadata as fi fost foarte entuziasmata de atata timp liber pentru ca aveam cu cine-l petrece…

Acum insa n-a mai fost asa. Prietenul meu (de fapt e mult mai mult decat “prietenul meu”, dar hai sa-l numim asa) a fost plecat mai toata vacanta (pana la inceputul lui septembrie nu cred ca ne-am vazut mai mult de 2 saptamani de cand incepuse vacanta). Si ce-i mai trist e ca de-acum incolo asa va fi.

Si am avut 2 perioade: una de “zel” in care m-am pus sa invat C#, HTML(stiam doar chestiile de baza), CSS, un pic de Javascript si una total opusa de “fata de casa” in care stateam mai tot timpul pe la bucatarie (ajutand-o pe mama), incercand sa stau cat mai departe de calculator. Perioada din urma s-ar putea numi si faza de “negare”.

Insa toata vara nu m-am gandit decat la un singur lucru: sa ma duc la Bucuresti, la Andrei. De cand intrase la facultate imi povestise atat de multe despre locurile unde locuise, despre oameni, parcuri, localuri (KFC in speta :)), despre toate locurile pe unde isi imaginase ca o sa se plimbe cu mine, despre toate lucrurile pe care vroia sa mi le arate. Iar eu vroiam sa le vad nu atat pentru ca mi se pareau extraordinare, ci pentru ca el isi dorea atat de mult sa le imparta cu mine.

Prima zi, vineri
Deci dupa multe amanari si deznadajduiri, ajunsa la limita disperarii, am plecat spre Bucuresti vineri (08.09.2006) cu rapidul de 09:20. Bineinteles am fost condusa de cumnatul meu (doar nu era sa car eu bagajul (care era bineinteles 30% plin cu schimburi si cosmetice inutile)!!!). Peisajul (care peisaj?!) e unul foarte monoton si cum aveam 4 ore de mers cu trenul incepusem sa ma plictisesc. Dupa ce mi-am mancat covrigeii si am citit ce ma interesa din Jurnalul National, mi-am indreptat atentia spre vecinul din fata (barbat de 30-31 de ani) care isi ducea fetita de 4 ani jumate la spitalul din Berceni. Fetita era tare dulce asa ca am intrat in jocul ei. Vorbea cu toata lumea din vagon si era foarte politicoasa si atasata de “taticul ei”. Nu am scapat fara sa fac vreo 2 pagini de caiet dictando de “bastonase”… Tatal era si el ok, asa ca am conversat pana cand am ajuns in Gara de Nord. Ma intrebase la un moment dat daca sunt din Bucuresti, deoarece nu mai fusese cu metroul si nu stia cum sa ajunga in Berceni.

Si am ajuns. Panica totala! Am ajuns cu 10 minute mai devreme!!! Si mersesem cu rapidul! I-am oprit pe tata si fiica cu mine ca sa le dea cateva indicatii Andrei. Dupa mai multe bipuri, ma suna Andrei si-l vad in fata mea. Imbracat asa cum imi imaginasem (cu tricoul rosu care-i sta asa de bine si cu pantalonii trei-sferturi bej), venea sub forma Fat-Frumosului calare pe metrou de aceasta data… In drum spre metrou fetita (Ancuta) remarcase ca “baiatul ala” are ochelari, la care eu i-am zis ca ne potrivim si mandra a inceput sa zambeasca pe sub mustati… Agatata de mana mea, am luat-o in fata baietilor. Ne-am despartit repede deoarece trebuia sa ia un alt metrou. Mi-a parut rau sa ma despart de Ancuta. Poate o sa o mai vad.

Fericita. De-abia ajunsesem si deja aveam totul. Nimic nu lipsea. Mai trebuia doar sa ajungem “acasa”. Acasa inseamna un apartament cu o camera, foarte dragutel (mi-a placut tare mult baia )), cu suficient spatiu pentru cele doua persoane care locuiesc de regula acolo. Am mancat rapid vreo trei bucati de pui pané (mie imi plac alea fara oase, lui Andrei ii plac cele cu oase), am mai stat un pic si ne-am dus la cumparaturi deoarece in frigider sulfa vantul (deh… baieti…) si mai trebuia totusi sa mancam si acasa. Si am mers o statie pana la Cora Lujerului unde nu mai puteam sa ies din raioanele de ingrijire intima. M-am limitat totusi la 2 geluri de dus si o lotiune demachianta. Si asta pentru ca Andrei ma zorea sa iau ce vreau, pentru ca altfel luam si mai putin. Si ne-am uitat, si ne-am uitat… la un moment dat ma gandeam cum de are Andrei atata rabdare sa se uite peste tot, ca sa nu mai vorbim ca trecuse ceva timp si noi tot nu cumparasem de mancare. Ne-am luat mancare pe saturate, ca sa nu fim nevoiti sa trecem prin asta in fiecare zi. Am ajuns acasa (cu metroul) la 19:00 (plecasem la 13:30) , am papat (oua, rosii, branza) si ne-am indreptat spre pat.
Am vazut primele 2 episoade din sezonul 2 din Desperate Housewives, am baut bere, mancat seminte si…etc. Ne-am culcat la 00:00 si am avut un somn tare ciudat, pentru ca aveam senzatia ca dorm si sunt treaza in acelasi timp. Oricum, amandoi ne-am trezit binedispusi si optimisti.

A doua zi, sambata
Ne-am trezit mai devreme insa am lenevit pana pe la 08:00. S-a materializat si micul dejun (pate, icre si supa de ciuperci), am frecat menta pana pe la 13:00 si ceva cand am plecat in Mall Plaza Romania. Afara era cam innorat insa am luat-o incetisor pe jos. Nu asa imi imaginasem eu drumul spre mall. Era doar mult praf. Pe scurt: Beauty Shop (cumparat rimel 18ron de la Maybelline, testat parfumuri scumpe, vazantoare nice), Bamboo (cumparat prostii pentru familie), chiorat prin Body Shop (cumparat alte prostii pentru par), dezamagita de Swatch, Zara, Cellini (scumpe si urate), T!nar, Jolidon (foarte scumpe, intentii de a cumpara un sutien, renuntat la intentie), alte magazine. Si dupa ce am intrat in aproape toate magazinele si ma plictisisem de atatea preturi absurde si de-acum de-a dreptul indecente, oaza de fericire a aparut sub forma pranzului la KFC-ul de la etajul 2. Inainte de a ne indrepta spre mult ravnita masa, ne-am intalnit cu un coleg de-al lui Andrei, pe care-l cheama tot Andrei si baietii au schimbat impresii despre Titan Quest in timp ce eu ma “agatam” cu ochii de tavan, prefacandu-ma interesata de arhitectura mallului. Andrei e disperat dupa KFC. Asa ca ne-am luat doua portii de crispy strips (cate 5 de fiecare, portii mari de cartofi si suc). De foame ce imi era am mancat in acelasi timp cu Andrei. Intr-adevar, abia atunci am inteles de ce imi tot spunea ca o sa ma ingras la Bucuresti… Nu puteam sa ocolesc baia (mai ales dupa sucul baut!) asa ca am fost tare fericita sa realizez ca poti sa te duci la o toaleta publica fara servetele nazale pe post de hartie igienica!!! In Galati nu plec de-acasa fara servetele in geanta pentru ca cele mai multe toalete publice au ramas ca pe vremea lu’ bunicu’: fara sapun lichid, fara hartie igienica, fara uscator si chiar mai mult… fara igiena!!! Nu de multe ori mirosul din asemenea toalete te face sa nu te mai intorci in locul respectiv… Tot in Mall ne-am uitat si prin Diverta unde m-am distrat racolind printr-o multime de plusuri (preferata mea era o rata galbena foarte pufoasa pe care o strangeam de gat) si am urmarit un trenulet ce mergea pe sine… ce frumos… as fi vrut si eu asa ceva cand eram mica. De fapt… as vrea si acum unul! Si am ajuns si la standurile de carti, unde m-am uitat la niste carti de autoeducare. Una clasifica barbatii in mai multe tipuri si spunea ce sa-i gatesti fiecarui tip de barbat. Bineinteles ca am inceput sa-i citesc lui Andrei cu glas tare tocmai pentru ca stiam cat de interesat era de subiect (poate ca nu sunt normala, insa uneori imi place cand il sacai si vad ca ma ignora cu bunavointa – asa cum probabil fac si eu uneori cand vine vorba de ale lui). Ne-am uitat si dupa pda-uri insa n-am gasit nimic. Am plecat pe la 19:00 din Mall, ne-am abatut din nou la Cora pentru apa si seminte si din nou in pat, la film, Xmen the last stand, chipsuri, suc si s-a facut 00:00 din nou. Somn tare odihnitor a urmat. Ce bine adorm langa Andrei. Nu pot sa dorm dupa-amiaza. Insa daca e el langa mine, dorm fara probleme. Noapte ce sa mai zic. De-abia imi vine sa ma scol din pat. As sta acolo pana as muri de sete si de foame.

A treia zi, duminica
Parul meu nu-mi da pace. Nu vrea sa stea in nici un fel. Suvite rebele peste tot. Ma scol la 6:30 ca sa ma spal pe cap si sa-mi fac dus (bineinteles ca am atipit ulterior pana la 9:00). Ne-am luat masa obisnuita deja (oua, pateu, parizer, rosii) si am inceput “gatitul” pentru mersul in Herastrau. Pentru ca statusem pe perna cu parul umed, aveam o suvita ondulata in partea stanga care ma stresa indeosebi. In sfarsit, dupa ce am reusit sa-l disper si pe Andrei, am plecat la 11:00. La distanta de 3 metrouri (am intrat prin piata Charles de Gaulle) s-a ivit si parcul foarte mare si frumos. Primul lucru pe care l-am facut a fost sa intram la o expozitie de pictura. Apoi atentia mi s-a indreptat iremediabil spre podurile care nu stiu de ce au un efect atat de linistitor asupra mea. Imi plac tare mult. Si bancutele au avut parte de interesul meu (foarte frumoase si comode), impreuna cu pietrisul alb care stralucea frumos in lumina soarelui. Lacul si ratele au fost si ele atractii principale. Un alt loc in care m-am “poticnit” a fost o chestie a UE prezenta in poze.
M-am amuzat pe seama domnilor, unii fiind de-a dreptul bonomi infatisati.
Ceva la care nu m-am asteptat a fost muzica de promenada care se desfasura in fiecare duminica de la orele 11:00-13:00 in perioada 24mai-24septembrie sub auspiciile primariei Capitalei. La un moment dat (chiar ultima sau penultima melodie) au interpretat si o melodie de-a Thaliei foarte cunoscuta. Se stransese destula lume sa-i aplaude. Adevarul e ca vremea impreuna cu muzica crea o atmosfera de bunastare molipsitoare. Era sa uit sa pomenesc despre un “individ” imbracat de-a dreptul obscen!!! Domnul (care era pe role) purta o camasa rosie descheiata la 2-3 nasturi si o pereche de colanti (cu greu i-as numi pantaloni) atat de scurti incat nu se vedeau de camasa (care evident era lasata afara). Daca nu te uitai atent ai fi putut sa juri ca nu are deloc pantaloni! Intre timp am facut si cateva poze ca sa imortalizam privelistile mai acatari. In unele poze ma regasesc si eu… Lasand podurile in pace, am iesit pe la Arcul de Triumf de unde am luat metroul spre Piata Victoriei. Aici am luat pranzul la Spring Time unde ne-am luat cate o pizza. Eu am vrut pizza traditionala (parca sunt obsedata de felul asta de pizza!) iar Andrei a luat alt fel (nu mai stiu cum se chema). Dupa pizza mergea si o bere asa ca ne-am luat cate o bere. Dupa ce am vorbit 15 minute la telefon cu fratelele meu si dupa ce mi-am terminat berea, ne-am ridicat de la masa (la care in sfarsit ma oprisem dupa a 3-a sau a 4-a incercare) si am mers pe bd. Lascar Catargiu pana in Piata Romana, unde am admirat diferite ambasade, consulate si am vazut si mult vestitul ASE unde se gasesc fete de toate felurile pentru si mai mult vestitii baieti de la Poli… Apoi am urmat sfatul celor de la Spitalul de Urgenta si ne-am plimbat pe Magherul cel strajuit de magazine de firma (asemanatoare celor din Mall). Tot aici am dat si peste un Kenvelo din care mi-am luat o bluza de trening roz bombon (“toata numai gesturi” – replica fratelui meu cand m-a vazut mai tarziu cu ea). Apoi a urmat Piata Universitatii cu Universitatea (doh!) a carei fatada lasa muuuuuuuuuult de dorit… Inteleg ca e enorma si veche si de-abia se “misca” saraca … Dar chiar nu s-au gasit fonduri de nicaieri pentru a-i restaura fatada?! Ar arata asa bine! In fine… Am recunoscut si standurile cu carti vechi pe care le vedeam adesea la stiri. Teatrul national nu m-a impresionat cu nimic, Intercontinentalul il mai vazusem de cateva ori in scurta excursie de anul trecut, am trecut si pe langa Pizza Hut cea mult prea scumpa, am suspinat dupa Hotel Capsa si am tras cu ochiul la Sheriff’s. Piata Unirii m-a scos din monotonie si mi-a infatisat… fantanile!!! Care mergeau toate si la care de-abia te puteai uita datorita soarelui… Dupa atatea cladiri si localuri cu renume, am stat si am admirat apa care se juca facandu-ne in ciuda parca… Tot aici ne-am intalnit si cu Diana, o colega de facultate a lui Andrei. Ne-am urmat cu hotarare itinerariul asa ca am luam metroul pana la Carrefour Orhideea. Am intrat direct intr-o farmacie, unde, printre altele am baut si apa (ambii suntem niste setosi )). Apoi ne-am uitat la acvariul cu pestisori, am admirat o mitza mica si am remarcat lipsa cateilor (pe care Andrei ii vazuse cu alta ocazie). Am vizitat rapid si Flanco si iar nu am gasit pda. Dupa ce am trecut in revista magazinele din stanga, am intrat propriu-zis in magazin. Dupa ce ne-am facut cumparaturile care au constat in principal din dulciuri si o pereche de pijamalute pentru nepotica mea si am schimbat 2 metrouri, am ajuns la 21:00 acasa. Aici ne-am pus serios pe mancat (icre, pateu, parizer, chipsuri, bere, inghetata de fistic, seminte) si am terminat la 22:26 si notitele pentru ceea ce am scris pana acum.

A patra zi, luni
Am plecat spre Cismigiu la 11:00. Aici am apreciat multitudinea bancutelor si nenumaratele denumiri de alei (Aleea Indragostilor fiind una din ele). Destul de scurtut, Cismigiu ramane un loc bun de agatat. Desi porumbeii sunt frumosi, mizeria lasata de ei pe bancii si pe asfalt nu mi-a picat bine de loc. Fomisti din nastere, iar ne-am dus la KFC, de data asta la cel de pe Magheru, unde ne-am luat aproximativ acelasi lucru. Urmatoarea tinta a fost Parcul Tineretului care mi-a placut enorm. Destul de mare, sunt numeroase carari pe care le poti explora fara a intalni pe cineva. Ca sa nu mai zic ce peisaj frumos am putut vedea aici. Mi-a placut mult mai mult decat Cismigiu si poate chiar si decat Herastrau. Bila alba pentru Parcul Tineretului a fost structura si intimitatea oferita. Dupa un scurt popas la Cora, ne-am delectat cu Sillent Hill si Over the Hedge. In ciuda faptului ca filmul (Sillent Hill) era captivant (horror) pe la jumatea filmului simteam cum mi se inchid ochii. Cred ca am pierdut 2-3 faze, insa Andrei ma certa cu patima, imputandu-mi ca nu-s in stare sa stau treaza la un film asa de bun, care pe deasupra mai era si horror!!! Asa ca mi-am adunat puterile si am reusit sa termin filmul. Over the Hedge e un desen animat dragutel, pe care insa nu l-am putut vedea decat pana la jumate. Cu capul sprijinit de Andrei (adica foarte comod asezata:)) nu imi mai puteam tine ochii deschisi. Auzeam insa, asa incat la sfarsitul filmului eram inca constienta. Ne-am culcat la 02:30.

A cincea zi, marti
De data asta nu mai aveam un orar prestabilit. Ne-am trezit la 10:00, am plecat la 13:00. Am luat metroul pana in Piata Unirii de unde am mers pana in Piata Alba Iulia (tur-retur). Apoi am vizitat rapid magazinul Unirea (doar asa ca sa nu zic ca nu am fost) care seamana izbitor cu magazinul Win Markt (Modern – cum il stie toata lumea) din Galati. Si cum nu imi place sa ma duc in Modern, nu mi-a placut nici Unirea. Mi-am luat totusi o clamita (3ron) si un puf de prins parul (2 sau 3ron) care e foarte bun. Pranzul ne-a gasit tot la KFC (din Unirea). Ultima oprire pe ziua de marti a fost la Media Galaxy unde ne-am jucat la un PSP, ne-am chiorat la cuptoare cu microunde si la aparate de epilat Braun. Evenimentul cel mai insemnat a constat in gasirea unui card SanDisk de 2Gb la doar 150ron (cel mai ieftin pret pe care-l gasisem pana atunci… ulterior el a gasit si mai ieftin) si a unei imprimante HP convenabile. Si in tot acest timp ne-am intrebat cum de mai supravietuieste Media Galaxy avand in vedere ca erau mai multi angajati decat clienti… La 18:30 (adica foarte devreme) eram deja acasa. Ramasesem in urma cu vazutul pozelor de pe alte meleaguri, asa ca asta ne-a luat o mare parte din timp. La sfarsit am vazut si pozele noastre, am mai facut poze, le-am vazut si pe astea. La ora destinata filmului am ales Cinderella Man (vazusem trailer la VH1). La fel ca si in seara trecuta, instalata si mai comod pe Andrei, iar ma imbia somnul… Prinsa cu matza in sac, am urmarit restul filmului de pe scaunul de la birou, “ca sa nu mai stau asa comod…”. Mdea… La 00:30 stingerea.

A sasea zi, miercuri
Greu tare. Nu vreau sa ma intorc acasa. Dar nu mai pot sa stau. Pun ceasul la 7 fara un sfert ca sa ma spal pe cap si sa fac dus (nu am uscator de par – ma scol devreme ca sa nu ies cu parul ud). Nu reusesc sa ma scol, il pun la 7 si un sfert. Ma scol cu greu, desi as vrea sa raman langa Andrei. Dupa ce am iesit intr-un final din baie, am adormit din nou pana la 09:10. Am mancat (putin tristi) si la 10:35 am iesit pe usa ca sa mergem sa luam bilet. La intoarcere am luat si 2 ziare Compact (prima oara cand prindeam si noi ziarul:))). La 12:30 eram din nou acasa. Lucrurile mele erau deja aranjate, mai ramanea sa le pun efectiv in bagaj. Bagaj care acum nu mai era usor, ca la plecare… Am terminat de scris notitele, am mai stat jumate de ora in pat (cand a sunat ceasul atipiseram amandoi) si am plecat la gara la 14:00.

The rest is history. M-a asteptat tot cumnatul meu. Pe drum (in maxi-taxi) mi-a povestit ce telenovele fusesera acasa: se stricase apa la bucatarie, era sa se inunde, se stricase bateria de la baie… Acum nu mai eram cu Andrei, nu mai eram fericita. Doar pregatita. Acasa mama s-a bucurat sa ma vada… mi-a zis ca: “ai luat proportii”!!! Si totusi… am luat doar 1 kg jumate in greutate. Surplus care pe jumate l-am dat jos deja. Acum nu vreau sa se-nteleaga gresit! Nu sunt o miss. Nici pe departe! Si inainte sa vin la Bucuresti eram “pufoasa” (2 persoane imi zic ca sunt pufoasa: Andrei si fratele meu), doar ca greutatea mea nu variaza vizibil de regula si de asta mama a sarit pe mine… Urat din partea ei oricum!

Concluzii: Astea 6 zile au facut sa dispara toata plictiseala, dezamagirea si disperarea din tot timpul in care nu am fost cu Andrei. Si mi-am dat seama (inca o data!) cat de norocoasa sunt pentru ca am pe cineva care ma iubeste asa de mult si care in ciuda tuturor defectelor, a nazurilor si a rautatii mele ocazionale, dupa 5 ani, inca ma mai considera frumoasa si desteapta!

P.S. Am dormit asa de bine!!!

Astazi am ajuns si la captul predarii cu prima clasa de Cisco la care am tinut ore. Lumea a dat examenul final, si cati l-au dat atatia l-au si luat (inapoi?!) asa ca pot fi pe jumatate multumit, sperand sa fiu pe deplin data viitoare, cand ar trebui sa termine toti cu bine. Am vazut ce inseamna, pentru prima data, sa stai si sa astepti o clasa sa dea teste… e o plictiseala sora cu tortura. Acum inteleg profesorii de matematica ce nu intra in sala de examen fara ultimele 3 ziare din ziua respectiva, eventual cu un laptop, cu windows, cu solitaire.

Trebuie sa recunosc ca nu m-am asteptat nici un moment, inainte de a incepe clasa, ca studentii sa fie interesati, mai ales ca formau o clasa foarte “pestrita”, provenind dintr-o varietate de medii si locuri de munca si, poate cel mai important, putini dintre ei veniti din propria dorinta de a invata la academie. Am avut foarte placuta supriza sa gasesc interes, bunavoie si oameni cu care sa imi placa sa vorbesc. Poate ca mie, in locurile si joburile lor nu mi-ar fi fost atat de usor sa ma adaptez la niste lucruri noi (mai mult sau mai putin, pentru unii) care sa necesite efort intelectual la nivel de predare-invatare, satul fiind, poate, de stresul a 16-17 ani de invatamant dezorganizat si lipsit de finalitate, satul poate si de un job la care n-a contribuit in prea mare masura invatamantul romanesc (si nu va contribui nici vice-versa).

Mi-am dat seama vara aceasta ca pot sa ma descurc binisor daca sunt lasat de capul meu. Si asta nu inseamna ca am facut mare lucru, nu in comparatie cu idealul meu de eficienta si luciditate, dar mi-am dovedit ca pot sa ma descurc pot sa imi iau pregatirea pentru o cariera in propriile maini, intr-o mai mare masura decat mainile zbarcite ale invatamantului care aproape ca m-au crescut cu atata drag. Inca am sperante din multe locuri: de la al doilea an de facultate, de la acei oameni extraordinari pe care ma asteptam sa ii gasesc la tot pasul, de la mine ca voi putea sa schimb ceva in bine sau macar pe cativa. Nu, nu mai vorbeam despre Cisco.

Nu e inca sigur ce clasa vom primi sub aripa in semestrul de toamna, dar acum mi-e mai drag sa tin o lectie decat mi-era inainte putina teama. Plus ca nu dau niciodata inapoi de la placerea de a cunoaste oameni, pentru ca fiecare iti da un exemplu sau un contraexemplu. Si sper ca niciodata sa nu gasesc o persoana la fel ca mine care sa imi demonstreze ca sunt autosuficient, pentru ca nu vreau sa stagnez in timp ce altii se misca si imi arata lucruri pe care as putea incepe sa le ignor.

Asadar, continui, ca sa (mai) invat si eu ceva, pentru ca e infinit mai placut sa inveti atunci cand inveti doar ceea ce apreciezi… si poate si atunci cand inveti de acolo de unde altii nu stiu sa invete.

Am avut ocazia sa ma pun in locul unui turist strain, proaspat venit in Romania, care vede si se minuneaza pentru prima oara de fascinanta noastra tzarisoara. Da, stiam la ce sa ma astept, dar cu un minim efort am incercat sa par surprins. Minim, pentru ca deja ma dezobsnuisem de decorul si obiceiurile autohntone; efort, pentru ca nu le uitasem.

As putea sa spun pe scurt ca e remarcabil sau incredibil (in sensul ad literam, de a “depasi credibilitatea”), dar nu mai poate fi astfel pentru nici un roman get-beget. Ma stiu pe mine, de 20 de ani pe acest pamant ca nu ma mai surprinde nici mizeria, nici nesimtirea, nici efortul voit de a NU gandi si de a NU actiona in beneficiul tuturor. Imi sunt totuna stirile de la ora 5 cu figurile pe care le vad zi de zi pe strada, poate ceva mai mult in Galati si ceva mai putin in Bucuresti (sau poate am eu noroc cu zona in care stau), imi sunt indiferente gesturile de nesimtire ale necunoscutilor din jur pentru ca nici nu ma astept la mai mult de la ei si, din pacate, raman impasibil, poate zambesc usor ca sa incuviintez, in cazul dovezilor de altruism si simtire, pentru ca asa e normal sa fie. Ar trebui sa laud totusi exceptiile pentru ca au iesit din marea masa, una cu pamantul (prafuit si el), dar undeva, in strafunduri, asta mi s-ar parea un gest de romanism pe care il urasc, la orice nivel, complacerea si limitarea la starea de “bine” (sau, mai bine zis, “bine mersi”) de la un moment dat. Daca poti sa dai un exemplu, da-l. Vei da un exemplu prin simplul fapt ca dai un exemplu. Pentru ca ducem lipsa de asa ceva.

Da, nu avem bani pentru atata tehnologie ca in alte tari, nu avem bani sa alfabetizam pe toti (rusine…), nu avem bani sa strangem eficient gunoiul si praful de pe strazi (ha!), dar de ce nu avem minte sa folosim cu cap putinul pe care il avem? De ce nu avem vointa de a lua ce e mai bun si mai constructiv de la cei carora le-a luat mai putin sa se trezeasca decat noi? De ce nu vrem sa evoluam? Vointa nu costa bani, intentia buna nici ea, ajutorul reciproc nici el. Brucan a zis ca ne va lua 20 de ani sa ne revenim dupa comunism, si a fost prea optimist. Mi-e groaza sa ma gandesc cat de mult ne va lua sa ne trezim din ignoranta si nesimtire. Pentru ca, a propos de exemple, tot vechea generatie da tonul, oricat ar blama-o generatia de acum, pentru ca prima stie ingrozitor de bine sa te invete sa fii roman si sa te porti, exact asa cum apari in documentarele din afara.

Daca e atat de usor sa fii smecher si ignorant de ce n-o fi asa toata lumea? Cum de o tara care a pierdut 2 razboaie mondiale a ajuns sa dea tonul in Europa, iar o tara care a dormit zeci de ani de comunism si ar fi trebuit sa fie insetata de libertate si evolutie, de bunastarea celor multi, se taraste pana si la mila celor care au fost in aceeasi situatie?

O fi ceva putred in Danemarca, dar in Romania se si vede mirosul…

Articol scris de Caffe au lait si publicat cu permisiunea ei

Ziua a inceput promitatoare. Cu o Marie, Mariana si o Marilena in familie era clar ca va fi vorba de-a lungul zilei de numeroase cumparaturi ale caror efecte vor fi ameteli placute (de la vin si bere) si dureri de burtica de la aperitive prea incarcate… Pana aici toate bune si frumoase.

Inainte sa ma-ndrept spre Kaufland incerc sa ma spal… Dar nu reusesc!!! Apa rece si cea calda se opresc in momentul in care dau drumul la dus… Bine, imi zic! Nu-i nimic. Mergem mai departe….

Kaufland. Uppps, I did it again! Eram chiar in fata la Kaufland cand mi-am amintit ca nu am o moneda de 0.5ron si nici 1ron, ci doar bancnote. Cum ar fi trebuit sa merg o distanta considerabila unde as fi putut sa schimb o bancnota, m-am gandit sa-mi incerc norocul la vreun cetatean care si-a terminat cumparaturile si care ar fi fost dispus sa-mi inteleaga impasul…

Si aici am fost lovita de cruda realitate. Rog pe un domn pe la 40-45 de ani sa-mi cedeze carutul. Primul instinct este sa mi-l dea, insa dupa vreo 2-3 secunde isi aminteste ca are moneda de 0.5ron in el, asa ca imi zice:”Da! 5 mii de lei!!!”. ALO!!! E cineva acasa?! Cersetoare nu eram, cred ca era destul de evident! Daca ti-am cerut carutul era clar ca nu dispuneam de 0.5 ron, ca altfel ma duceam sa-mi iau un carut si nu-l mai rugam pe el sa mi-l cedeze!!! In fine, mai insist si mi-l da! Insa nu mi-l da din toata inima. Simt ca o face asa din sila. As fi putut sa-l las in pace, insa mi se pusese pata pe el si de aia am insistat.

Nu vreau sa comentez mai mult. Atat vreau sa zic. Daca cineva ar fi venit la mine si mi-ar fi cerut carutul cu moneda in el, nici nu m-as fi gandit o secunda sa nu i-l dau!!!De ce?! Pentru ca asa sunt eu! Dispusa sa fac un bine, fara sa ma uit la 0.5ron! Bineinteles ca dupa ce am terminat cumparaturile si am luat moneda, nu am pastrat-o la mine. Am dat-o cuiva care avea nevoie de ea mai mult decat mine. Nu as fi putut ramane cu moneda acelui om in buzunar. Cred ca mi-ar fi luat foc buzunarul, nu alta!

Concluzie… Frate, frate, da’ branza-i pe bani!!!

Articol scris de Caffe au lait si publicat cu permisiunea ei

Am ajuns acasa la 12:10, cand de obicei ajungeam la 11:25-11:30.

Au fost multi copilasi. Unul dintre ei cred ca nu avea mai mult de 2-3 luni. Au fost si doua incidente. Cineva a luat foc de la o lumanare (ma rog… cred ca i-a ars putin parul, insa s-a facut forfota instantaneu, iti imaginezi…). Iar un copilas de 1 an (cel mult) incepuse sa planga tare de tot. Nici preotul n-a avut ce-i face… pana la urma bunica l-a scos afara.

A fost ingrozitor de cald. Pe langa curentul de nerabdare ce strabatea “boborul”, se auzeau si palpairi de evantaie… Mi-a placut chestia asta. Mi se pare asa feminin sa-ti faci vant cu evantaiul (ce ciudat suna… bine ca nu-si faceau vant doamnele cu coarda elastica ). Nu m-am putut opri sa nu observ ca vreo 3 doamne aveau evantai aproape la fel cu cel pe care mi l-ai adus tu. Se plimba lumea asta, nu gluma. Se plimba si face copii. Daca prin 2004 ma uitam pe balcon si numaram pe degetele de la mana bebelusii, acum s-a schimbat placa. Au rasarit buburuzii ca ciupercile dupa ploaie. Bineinteles ca fiind “matusica” ma uit cu jind la fiecare bebel si il compar cu Biancutza. Plus ca am vazut si o tanara mamica cu o palarie bej superba. E adevarat ca o deranja un pic pentru ca avea si copilul in brate, insa ce nu face femeia de dragul modei (si poate si a repulsiei de a purta batic sau esarfa?! Who knows?!).

Ieri am iesit la plimbare cu bebitu. Am fost 9 persoane la un moment dat. Dar cum stiu ca te-ar plictisi sa le mai enumar si cum doar eu contez cel mai mult pt tine din alea 9 persoane… (daca nu ma laud eu atunci cine?! ) am sa scurtez povestea. Mare lucru n-am facut. Eram impartiti oricum in 2 cete. Ne-am plimbat pana pe la 20:00 si dupa aia ne-am dus la D&M. Nuta a luat si un tort de inghetata (stiu! stiu! dar macar de atata lucru sa beneficiez si eu in lipsa ta!) de caramel (stii ca imi place tare mult caramelul) si am stat pana la 22:15. Bineinteles am mai luat si cate ceva de la Dan.

Hmmm… si totusi nu asta vroiam sa zic. Inainte sa plec ma gandisem sa ma-mbrac cu o fusta scurta. Insa… NU am putut. Am ramas socata… Perplexa de mine insami. Chiar daca par mai tanara decat sunt, chiar daca mi se cere buletinul atunci cand vreau sa comand o bere… pudoarea ma da de gol. Nu mai sunt o pustoaica si inainte de a ma dezveli ma gandesc de 2 ori. Asta macar in ceea ce priveste fustele. De decolteuri inca nu ma despart… Desi maieul ala pe care mi l-ai luat anul trecut de la mare l-am purtat doar o data in vara asta!!! Si-mi place asa de mult. Insa imi pare absurd sa ma-mbrac cu el fara tine sa ma tii de mana.

E clar. Mi-e dor de tine si… stii tu…

Semestru de la Academia Cisco. Iarasi ceva cu deranjatul "basics" sau "fundamentals" in coada, care irita pe oricine care a trecut prin asa ceva si stie, intr-adevar, ce inseamna sa stii lucrurile "de baza", cat efort, cat timp, cati neuroni necesita.
Deja reprezinta chestiuni care nu prezinta interes si motivatie de a le invata decat pentru cieneva cat-de-cat hotarat de a urma o astfel de cariera in viata. Eu nu sunt hotarat, dar cariera vreau…

Ca tot mentionasem efortul, pentru examen am invatat in 2 zile (puteau fi 3, daca nu intervenea talentul meu si nu pierdeam cele doua trenuri, consecutiv). Fara aparatura, fara simulatoare, verdictul de marti sper ca a meritat cat am facut pe cineva sa sufere in aceste doua zile, dintre doua luni mari si late de absenta de acasa. Am reusit sa-l trec si totodata am reusit, pare-se sa stabilesc un nou record in cadrul Academiei, cu cea mai mare nota finala a unui absolvent de semestrul 2. Adica mi-am aparat si "titlul" de instructor, luandu-mi o rezerva serioasa in cazul in care vreunul dintre viitorii studenti de semestrul 2 ar putea lua la examen mai mult decat instructorul .

Nu ma imbat, ca n-am decat doua beri in casa. Eventual poate ma mai ingras putin la kfc intr-una din zilele urmatoare.

3 zile de vacanta, si apoi la drum. Unde? Intr-un loc cu verdeata, si fara calculator, in care uiti ce zi a saptamanii e pentru ca nu iti foloseste la nimic, unde te plimbi pentru ca e ceva nou in orice loc ai ajunge, unde ti se face dor de oameni, si nu de casa.

:)

…5 minute de metrou.

N-am mai scris demult, dar nu a fost lene (ce era sa zic…). Cred ca de la o vreme incoace nu mai asociam scrisul pe blog decat cu o perioada demult apusa, cand nu aveam examene, cand puteam sa nu ma duc la facultate impacat fiind ca nu pierd decat o pierdere de timp, cand incercam sa ma conving ca ceea ce fac dupa capul meu e bun desi nu prea se vedea ce fac. Timp tot nu aveam desi incercam din rasputeri sa nu-l pierd. Acum daca ma uit in urma vad ca nu am stat chiar atat de rau… acum am impresia ca am fost de folos, ca nu am risipit niste bani investiti in mine, ca nu am pierdut un an de viata. Sau cel putin ca nu l-am pierdut asa cum aveam impresia ca ii pierdeam pana acum, la liceu. Noroc ca imi va trece senzatia asta si o voi lua de la capat, uitand ce am spus pana acum, propunandu-mi sa depasesc limita bunului simt in ceea ce priveste efortul si cautand motive pentru a ma convinge ca am "reusit sa incerc".

Bottom line is: paragraful de mai sus nu a fost un elogiu, ci 20% ironie, 20% transpiratie, 40% rasuflare usurata si 20% foame.

Revenind la titlu, dupa aproape o saptamana ma trezesc si eu sa anunt ca stau in Bucuresti inca vreo luna. Cea mai mare parte din timp probabil voi freca menta, dar sunt si motive pentru care frec menta de Ilfov si nu cea de lunca Dunarii. Absolut toti au intrebat de ce plec in timpul vacantei, dorind sa intrebe, de fapt, de ce plec de acasa in mijlocul vacantei, intr-un loc in care in mod sigur nu te duci ca sa iti petreci vacanta. Din acesti "toti", doua treimi au strambat din nas cand au auzit ca ma duc sa fac alte cursuri, sa dau alte examene si cand au vazut ca sunt foarte impacat cu situatia. Probabil din cauza asta o mica particica a ramas cu impresia ca am restante si nu si-au exprimat ideea considerand ca le vad ca pe o perfectionare si nu ca pe un esec. Deci, nu, nu am restante, doh…

Nu stiu daca e din cauza inertiei din timpul facultatii, dar cert este ca intr-adevar sunt impacat cu faptul ca am plecat de la "bine" la "obligatii". Si aceasta din cauza ca plecarea de la "bine", de acasa este puternic amortizata din cauza ca stau la Bogdan, un tip foarte, foarte de treaba (daca il vedeti pe strada, sa dati mana cu el, ca merita, chiar daca va crede ca aveti probleme de comportament… Bogdan, citesti cumva?). De curiozitate, stau in mijlocul acestei imagini. Iar pe de alta parte, "obligatiile" reprezinta cursurile de la Academia Cisco, la care, incepand cu joia trecuta, nu numai ca particip, dar si predau. Dar, asta in alt entry. In retelistica m-am implicat din curiozitate si am ramas din pasiune, paradoxal, simultan cu sentimentul de realizare a faptului ca e mai greu decat m-am asteptat. In rest, mai sunt niste Summer Activities tinute de catre Microsoft la noi, in Poli. De-abia s-a dat startul la ele si s-ar parea ca, in practica, va fi ceva mai putin cuprinzator si cu mai putina implicare decat s-a anuntat, in binecunoscutul stil Microsoft. Lucram in C#, pe care il invat pe paine de vreo luna incoace, invatam ce ne intereseaza din FCL-ul lui .NET, si s-a mai pomenit ceva si despre Avalon.

Si iata ca pana la urma am ajuns la 5 zile "lucratoare" pe saptamana (vinerea si duminica libere), deocamdata si 7 zile pe saptamana in care nu ma simt obosit. Parca incepe sa se sustina ceva din primul paragraf…

Articol scris de Caffe au lait si publicat cu permisiunea ei

Sesiunea e o perioada ciudata. In ciuda faptului ca am terminat de-abia doar primul an de facultate, ma-ndoiesc ca mai e vreo “metoda” de a acumula creditele necesare trecerii anului (in cazul facultatii mele minimul e de 30 de credite pentru taxa si 40 pentru buget).

Majoritatea muncesc si in sesiunea curenta iau numai acele examene “de luat” (pe care le ia tot omul…), altii copie la majoritatea si astfel reusesc de regula sa ia note intre 5-7, insa mai sunt si exceptii cand se ajunge chiar si la 9! O alta parte invata la toate examenele insa cum “sansa” de a lua un examen nu tine numai de a “invata” ci si de capacitatea de a retine, de a intelege conceptele, de a fi in stare sa ajungi la ultimul curs si sa apuci sa mai treci o data prin materie. Si nu in ultimul rand, conteaza sa AJUNGI la examene. O colega mi-a povestit azi ca nu a ajuns la examenul de Fizica (Fizica dispozitivelor electronice) pentru ca s-a culcat tarziu (la 3 a.m.) si nu s-a putut trezi la 6:30 si deci nu a mai ajuns la examenul care era la ora 8:00. Si invatase… si avea sanse reale de a lua examenul. Ca sa nu mai pomenim de acea categorie care in liceu s-au descurcat foarte bine datorita volumului restrans de informatie, iar acum cand au dat de greu pica examenele datorita lenei si a prostiei (isi scapa fituicile pe jos!!!). Si ultimii, dar nu si cei din urma sunt aceia care se “inhama” la 4 saptamani de stres si de “ingurgitat” tot felul de “atrocitati” pentru creierul ce ravneste la orizonturi mai frumoase, in deplina concordanta cu specializarea: Calculatoare.

Ar fi culmea sa ma plang de sesiunea care-a trecut pentru ca dupa ce ca le-am luat pe toate, le-am luat si cu note decente. Insa nu-mi asum meritul, ci ma minunez inca o data cat de mult ne iubeste Cel de sus. Daca ne-am aminti asta mai des, am fi mai fericiti.

Discutam acum cateva zile cu cineva (as da link daca ar avea… ) despre o problema recent descoperita, de cand sunt la Politehnica. Imi este aproape supraomenesc sa ma concentrez si sa fac o treaba care nu-mi place si de regula nu-mi place pentru ca nu-i vad finalitatea (ce sa mai vorbesc de utilitate).

Da, sigur… de parca pana acum 4 ani de zile, cel putin, am facut altceva. Nu pot sa spun ca nu mi-a displacut intotdeauna sa invat tot felul de inutilitati pe care le vedeam astfel si cu mintea de atunci, care nu era demna de luat in considerare, si asa le vad si acum, deci ceva dreptate am avut, si cei despre care gandeam urat la acea vreme n-au prea avut… Acum pentru prima oara simt o repulsie, nu doar o nemultumire. Nu vreau sa se inteleaga ca am dezvoltat o comoditate alimentata de autogospodarire si de insusi sentimentul “facultativ” al facultatii.

Cel mai probabil, am adunat prea multa rabdare in mine si, odata cu ea, si prea multa speranta pentru timpurile pe care le traim. Desi din fire nu sunt un optimist cu privire la viitorul Romaniei, sunt foarte optimist cand vine vorba de schimbarile pe care le poate face un om si puterea vointei lui. Si Romania e facuta din oameni si “sfintita” de ei, dar nu se mai poate extrapola o vointa, un sentiment, o directie, la o asemenea scala. Iar stupoarea cu care ma izbesc de lucruri cotidiene si, care, in plus, ajung sa faca parte si din prostia cotidiana, e ceea ce ma face sa vad ca aceasta rabdare si speranta inca nu a fost satisfacuta, inca nu s-a schimbat mare lucru, in unele locuri nu s-a schimbat chiar nimic si stau sa ma gandesc cat de radicala mai poate fi urmatoarea si poate cea mai importanta schimbare care mi-a mai ramas in maneca: ce va fi dupa facultate.

Ma asteptam sa ma intalnesc cu o sansa universala, care macar pe alocuri sa fie in acelasi ritm cu al meu, care sa imi arate (mai mult decat pana acum) ca merg pe drumul cel bun si as fi vrut sa ma faca chiar sa ma simt inferior comparandu-mi aspiratiile cu ceea ce puteam sa primesc prin efortul corespunzator. Ce s-a ales din toate? Din efort, s-a ales tot efort, dar in zadar, iar sansa a ramas cea pe care mi-o faceam si eu pana acum. A, ar mai fi o diferenta, ca acum am si mai putin timp pentru mine insumi, pentru mintea mea si pentru a-mi alimenta linistea de a ma gandi la viitor.

As vrea sa cred ca m-am facut inteles de ce sesiunea trezeste astfel de sentimente in mine. Vreau sa fiu util, pentru mine si pentru cei din jur, pentru parinti si pentru prieteni, pentru cei care nici nu stiu de unde le-a venit o mana. Implicit, din contactul cu prea multa prostie/rautate/ignoranta omeneasca ajungem sa fim mai buni sau mai rai. Daca ramanem la fel cum eram inainte de a cunoaste limitele ograzii noastre, inseamna totodata ca am ajuns mai rau. Si as mai vrea sa cred ca sunt o persoana de incredere, desi nu pot sa sustin aceasta decat prin mici dovezi de moment, care numai dupa multe incercari si dovezi nefortate ajung sa ramana in memoria cuiva, as vrea sa cred ca sunt o persoana capabila, poate nu de a ajunge acolo unde vrea, dar in mod sigur de a avea vointa de a lupta pana acolo.

Si de ce nu cred cu tarie toate acestea? Pentru ca dovezile imi stau undeva, dupa un zid de ignoranta, care nu stie ce ascunde si pe cati tine in frau. Un zid care pana la final va face sa infloreasca oameni din rabdarea celor deja asupriti de povara folosirii ei in van sau oameni fara de suflet, care se vor contopi cu o lume asemenea, perfecta pentru ei, dar, din pacate, nu numai a lor.

De asta nu imi place sa fac ceea ce nu imi place. Am dreptul sa spun ce nu imi place? Am macar ocazia?