My Weblog

Am terminat la sfarsitul acestei saptamani si cu clasa de CCNA2 pe care o tineam impreuna cu un coleg, cu bine si cu spor, cu succese in cea mai mare parte. Studentii trebuie sa completeze la sfarsitul unui astfel de curs un chestionar online in care isi pot spune, in anonimat, of-urile legate de predare, de acces la informatie, de materialele puse la dispozitie, adica in legatura cu tot ceea ce face un curs sa fie “bun” sau “prost”. Impresiile au fost extrem de favorabile si mult mai binevoitoare decat m-as fi asteptat. Se pare ca ne-am descurcat bine si foarte bine si absolut toti studentii (cel putin conform statisticii de joi) au fost de acord ca ar dori sa urmeze cursurile tot cu noi. Si, desi nu imi place sa ma vad comparat cu alticineva dintr-o pespectiva care nu e a mea, mi s-au dat si argumente de genul “de ce cu aia nu si de ce voi da”. Nu pot sa spun decat multumesc, surprins fiind dupa ce eu insumi mi-as fi dat o nota de 8 pentru “prestatie”.

Cateva imposibilitati legate de disponibilitatea mea pe timpul weekendului in Bucuresti ma impiedica sa iau o clasa de CCNA3 incepand cu cel de-al doilea semestru, ceea ce inseamna ca vom dezamagi pe multi. Totusi, ma bucur sa dezmagesc pe cineva in sensul acesta, pentru ca puteam sa obtin acelasi sentiment in situatii mult mai drastice si daunatoare pentru mine. Probabil ca vom obtine o clasa de CCNA2, ceea ce ar fi si de preferat, din moment ce la al doilea nivel deja “scapi” de cei neinteresati, care isi dau seama ca nu vor face asa ceva nici 5 ani din viata, despre care iti dai seama ca gandesc astfel dupa primele 12 ore de instructaj dar pe care esti obligat sa ii duci pana la capat si sa iti faci datoria fata de ei. Atunci chiar ca o simti ca pe o obligatie.

Discutam pe tren cu un “vecin” de facultate despre ce poti face cu “fields”-urile in care te pregatesti acum si nu ai unde sa le exersezi. Practic, daca vrei sa fii in pas cu un domeniu sau, cel putin, sa nu stagnezi, ai doua optiuni: sa lucrezi in domeniu sau sa te apuci sa-l predai. La noi nu se face cercetare si nu stiu daca are rost sa ma intreb de ce din moment ce imi dau seama ca daca nu as fi stiut, dintr-o prima faza nici nu m-as fi asteptat sa se faca. Daca vrei sa te implici intr-un proiect inseamna ca trebuie sa iti rapesti din timpul liber sau (pentru unii mai rau, pentru altii mai bine), sa renunti la ce te obliga programa facultatii. Apoi, meritele sunt numai ale tale, obligatiile fata de facultate se pastreaza si nu prea poti avea speranta de a fi macar putin lasat in pace din cauza activitatilor extracuriculare. Activitati care, in occident, sunt atat de apreciate incat sunt obligatorii intr-un mod subinteles. Despre un serviciu in timpul facultatii nu are rost sa discut pentru ca balanta intre stisfacator si nesatisfacator o cunoaste oricine: pe de o parte inveti sa lucrezi intr-un domeniu care te intereseaza, pe de alta ti se restrange orizontul; pe de o parte pui in aplicare niste idei si ai ocazia sa iti pui in valoare (€) inteligenta, pe de alta pierzi dintr-un timp pe care, uneori, nu ti-l permiti sa il dedici propriilor prioritati.

Am sa continui cu instructajul la Cisco mult timp de acum incolo (asta daca nu o dau in bara pe la vreun examen CCAI, de exemplu…) in primul rand pentru ca imi place si, in al doilea rand, pentru ca imi place si mai mult cand ii vad utilitatea. Si, pentru cel care a ajuns aici de pe Google cu “salarii CCNA”, nu veni aici ca sa iti masori stiinta in numarul de luni pe care ti-ai luat banii, pentru ca, la un job adevarat, va trebui sa demonstrezi ca ai castigat alte lucruri in tot acest timp.

Da, ştiu, România e plină de sictir. Câţiva dintre cei care au mult de lucru sunt sictiriţi de atâta agitaţie şi ar vrea o slujbă monotonă (la stat, dacă s-ar mai putea), iar cei mai mulţi sunt sictiriţi de viaţa de zi cu zi şi parcă ar fi mai bine dacă n-ar mai munci, ca să aiba timp sa se sictirească şi de alte chestiuni, care nu se află sub controlul lor, pentru o sursă interminabilă de sictir şi activitate în viaţa lor, mai colorată acum în roz-bombon cu picăţele verzi şi căcăniu în dungi.

Şi mai ştiu că fiecare e în stare să se explice, că totul poate fi motivat şi argumentat (de ce există avocaţi), eventual şi demonstrat, dacă ai la dispoziţie fraierii necesari. Şi, pentru că nu prea e de dorit să ai o astfel de atitudine pentru că alungi toţi oamenii nedepresivi din jur şi pentru că oricum nu aduci nimic de folos nici ţie şi nici societăţii, per total, atitudinea de lasă-mă să te las e condamnabilă şi nici nu e clar pentru toată lumea de ce e aşa. Mă uitam astăzi, la un curs, la unul dintre profesorii cu greutate din facultatea noastră. Vorbeşte despre aceleaşi lucruri probabil de 20-30 de ani şi îl văd cum a ajuns la capătul răbdărilor, îl văd cum se luptă imaginea autoritară cu dorinţa de a scăpa, de a evada, poate spre nimic, poate spre odihna şi calm. Astfel de lucruri se văd, oricât de experimentat ar fi un om, se aud în tonul vocii, în felul în care îşi tratează propriile greşeli, care ar trece drept simple scăpări dacă el nu ar ţine cu tot dinadinsul să facă atâta caz de ele. A greşi nu este în niciun caz o ruşine, ci un act omenesc, iar noi ştim asta atât de bine, nu atât datorită şcolilor, ci faptului că suntem obişnuiţi (eu mai puţin…) să fim judecaţi.

Deci omul e sictirit. Ce poţi să-I faci? Nu e întrebare retorică; are răspuns. Are chiar mai multe răspunsuri atunci când ai ajuns atât de departe în carieră. Ia-ţi deciziile în mâini şi foloseşte-ţi autoritatea pentru a-ţi face un bine şi ţie însuţi, nu doar pentru a speria studenţii care deja nu mai prezintă semnalmentele turmei care se vede de la catedră (cu mici excepţii). Dacă backgroundul nu-ţi permite (mulţi predau materii neactualizate sau a căror utilitate a dispărut complet) să te reorientezi, fă-o în propria grădină. Schimbă ceva în modul de predare, documentează-te despre ce se cere şi introdu o părticică din ceea ce îţi cer şi studenţii, chiar dacă e inutilă, dar până acum tot inutilităţi se transmiteau, adapteaza-te la nou ca să schimbi din monotonie, chiar dacă asta înseamna ca de acum să gândeşti macar un ceas, acasă, înaintea unui curs, pentru a îmbunătăţi ceea ce nu ţi-a convenit data trecută pentru că nu studenţii sunt vinovaţi pentru toate eşecurile bilaterale şi nu toţi profesorii sunt super-oameni. Dar, nu, aproape că nimeni nu face asta. Ce bine că facultatea ne oferă şi educaţie, prin atâtea contraexemple!

Nu ma refer la profesori, pentru că ei, totuşi, au muncit enorm cea mai mare parte din viaţă (sau partea în care erau cei mai capabili să o facă), dar oare unii sunt prea leneşi ca să iasă din lenevie?

Padurea Baneasa, arme, costume, casti, noroaie, tufisuri, echipe, distractie, oameni cu certificari Cisco , adica paintball )

Nu am mai jucat niciodata, si tot ce am “tras” vreodata (arme, adica…) au fost niste proiectile mici, la mare, in parcul de distractii. Pe care le-am si ratat, din cauza armei (evident), plus tot ceea ce implica foc pe clic stanga .

A fost extraordinar, a fost distractiv, dinamic, obositor, tot ce iti poti dori de la unul dintre cele mai scumpe moduri de a-ti consuma energia. Ar trebui sa mai lucrez ceva la forma fizica, adica sa pot sa ma ridic si sa fug intr-o secunda, dupa ce m-am trantit pe burta, ca sa nu mai patesc ca acum, cand am vrut sa fug, si am fost impuscat in fund . Fundul meu cel mare si rotund.

Mi-am dat seama ca totusi tintesc neasteptat de bine, daca e si arma stabila (un copac , 25 cm diametru, de la 45-50 de metri, e ceva). Din pacate armele nu au catare, asa ca nu prea o poti face pe lunetistul, ceea ce tindeam eu sa fac mai mereu, si sa te arunci in centru crezand ca ai un MP5 in mana e cam stupid pentru ca, ba, ninja, nu-i ca-n filme. Mai greu e cu inamicii si cu compromisul dintre a tinti bine si a reusi sa tragi inaintea lui. Oricum, un joc in echipa e incomparabil cu un simplu tir: te bazezi pe coechipieri (ca nu sunt loviti inaintea ta), ai ocazia sa fii inconjurat si sa nu te mai poti ascunde decat in pamant, poti sa construiesti strategii de a disipa echipa adversa si ai ocazia sa te ingropi in frunze ca sa te camuflezi si sa fii calcat de inamic

Ok, ajunge, nu mai spun mai mult… daca aveti ocazia, incercati, s-ar putea sa va placa mai mult decat jocurile pe calculator. Acum merg sa ma odihnesc, sa imi oblojesc vanataile, (fund si spate), sa ma pregatesc pentru febra musculara de maine, pentru examenul de poimaine, pentru ziua mea tot de poimaine si… pentru toate nevoile mele prezente si viitoare.

Am sa revin si cu niste poze, dintre care am sa elimin cateva foarte compromitatoare pentru angajatii din Politehnica. Sa nu uit sa multumesc Academiei Cisco UPB pentru frumosul cadou, aproape de ziua mea. We are looking forward to meet… SHOOTING you again!!!

E tare greu in pielea lui Jack Bauer. Cand il mai vedeti ca sta pitit dupa copaci, si, intr-o secunda, scoate arma, trage si nimereste, sa nu-l credeti.

PS: Long story short, echipa noastra a cam luat bataie… dar, cel putin, cand am pierdut, am pierdut “in style”

Am ramas distras de la sudoku-ul meu din timpul unui seminar de filosofie (am scos CV-ul…credeti-ma pe cuvant ca sunt la calculatoare…) cand am auzit ca “in invatamant raman cei mai putin capabili”. Bine, am spus, oricum majoritatea oamenilor incapabili pe care i-am intalnit in viata mea erau, in proportie de 80%, profesori, dar sa auzi asa ceva de la un profesor e cam deplasat.

Discutia pornise din cauza lipsei de chef de a ne face datoria. In mod normal, seminarul acela e un monolog, din cand in cand tinut de cate unul dintre noi, dar lumea evita sa se implice. Ne plangeam si noi, pentru a mia oara, ca de obicei, persoanelor nepotrivite si lipsite de autoritate (un fel de poiana lui Iocan) despre calitatea invatamantului, despre faptul ca si ultimul student din facultatea asta ar sti cum sa imbunatateasca ceva la nivel functional, dar nimeni din conducere. Nimic nou, pana in momentul in care mi-am dat seama ca discutam cu cineva care nu era constient de acest fapt. Mai exact, printre profesori nu se stie decat ce se face, ce se preda, dar pe nimeni nu intereseaza cum se preda; iar daca intereseaza pe cineva, probabil ca entuziasmul revolutionar se stinge brusc, in momentul in care gasesc nenumarate motive de a-si argumenta propria lipsa de imperfectiune (asta implica perfectiune, sau autosuficienta?).

Pare incredibil cum, in state (informatie via Andrei), nu ti se cere decat o minte deschisa si o luna de pregatire in mainile statului, pentru a ti se asigura o medalie la internationala. Greseala noastra e ca nu se stie, acolo unde ar trebui, al cui e meritul ca cei buni ajung sus, sau chiar meritul ca cei buni ajung sa fie buni. Noi muncim, noi invatam, noi citim pdf-uri tehnice ca pe romane siropoase, noi ne ducem pe Wikipedia asa cum ne-am duce la toaleta, noi tragem 3 variante de cursuri in speranta ca, intr-un final, cineva a inteles ce scria pe tabla infecta, noi invatam, in plus, ceea ce ne completeaza in mod util, CV-ul; noroc ca noi stim ce sa invatam. Poate ca, intr-un final, asta e meritul celor care ne invata. Dar parca asta se spunea despre scoala/liceu: ca iti deschide un orizont, ca te invata sa inveti. Stop, fratilor, destul cu orizonturile; e timpul sa mai si punem mana, nu doar sa ne uitam. De acord, nu toata lumea vine la pomul laudat (invatamantul romanesc) cu sacul (mintea deschisa), dar daca nu tine nimeni cont de cei care reprezinta cererea in domeniul acesta, nu prea mai ramane nimeni care sa merite luat in seama.

E putin absurd si putin trist. Noi ne supunem invatamantului pentru ca vrem sa ajungem departe. Daca am functiona toti dupa citatul de mai sus, celor mai slabi profesori le-ar corespunde cei mai slabi studenti. Prea multa bijectivitate strica.

Nu-mi sta in fire sa dau vina pe cineva, dar, nici daca as vrea, nu as avea pe cine sa arat cu degetul. As putea arata situatia cu degetul, dar cui? Si asa ma intorc la cei pe care as putea sa dau vina…

Mi-ar parea rau ca ignoranta sa se datoreze doar lenei de a invata pe niste oameni dornici ceea ce trebuie si prin metodele adecvate. Profesorii sunt, totusi, niste oameni capabili, chiar daca ajung sa fie astfel din cauza experientei, si nu a eforturilor proprii sau a facultatilor pe la care au fost. Poate ca nu le-a placut intr-atat de mult sa fie profesori, ca si stiinta pe care o poseda, dar exista, totusi, o responsabilitate. Eu am responsabilitatea de a ma ocupa de viitorul meu, ei ar trebui sa o aiba pe aceea de a se ocupa de viitorul nenumaratilor studenti care le trec prin maini. Sau, daca nu pot sa le faca ceva bun si util pentru acest viitor, cel putin sa nu le stea in cale. Dar exista si orgoliu, exista si nevoia de a-ti alimenta autoritatea cumva, si, din pacate, exista o credinta comuna cum ca fara acestea ai avea ceva de pierdut. Nu vreau sa ma gandesc a cui responsabilitate e mai mare, pentru ca, oricum, una fara alta nu pot exista.

PS: Eu lucrez in invatamantul… particular

Nu am timp acum sa scriu, asa ca…

Click aici

Desi am fost invatat sa nu incep cu un citat, incep cu unul pentru ca e totodata si o concluzie (alta greseala…):

“[…] Forma de invatamant pe care Politehnica Bucuresti o promoveaza este aceea la zi, cu frecventa. In al doilea rand, invatamantul tehnic este un invatamant greu, dificil, iar la curs profesorul iti spune mai mult decat scrie in carte, iti povesteste si din experienta proprie. Si atunci este un plus de valoare, iar studentul invata mai mult. Deocamdata, am hotarat ca acest sistem sa se aplice un an, experimental, fara sanctiuni, ca o modalitate de a inregistra frecventa si pentru a analiza aspectele bune si mai putin bune. E posibil ca, la sfarsit, sa ne dam seama ca e gresit, dar e posibil si ca studentii sa se convinga ca e pentru buna lor pregatire profesionala. Nu am facut acest lucru impotriva studentilor, ci pentru cresterea calitatii in invatamant. “60% din cei mai buni studenti, de la Electrotehnica si Calculatoare, din anul II, lucreaza. Or, sa muncesti 8 ore cand esti student e prea mult. Ceea ce invata la serviciu este extraordinar de limitat, desi angajatorul, care urmareste profit, ii spune ca el acolo face scoala. Te intrebi ce va face studentul cu cariera”.

Citatul apartinei rectoritzei noastre si dateaza de ceva vreme, de cand s-a luat hotararea ca studentii si-au cam dat seama prea de tot cat de mult ii ajuta facultatea si au inceput sa chiuleasca. De fapt, probabil au trecut vreo 12 ani de la inceputul chiulului in masa pana la concluzia aceasta.

In orice caz, s-a tras concluzia ca studentii nu prea vin la cursuri si s-a cautat o solutie pentru aceasta. Perfect normal si logic. Ceea ce altcineva, care ar vrea cu adevarat sa rezolve o astfel de problema nu a mai gandit, este sa isi puna intrebarea de ce nu mai vin studentii la cursuri?. Dar, dupa cum se intampla de cele mai multe ori, autoritatea decide in numele ei si pentru ca e autoritate. Daca exista o problema, se gaseste sursa problemei, e imposibil sa existe un lant de probleme, e imposibil sa existe undeva un peste al carui cap sa se fi imputzit demult. Inca se spune de prea multe ori “trebuie” si se raspunde de prea putine ori la “de ce”: Suntem invatamant de zi, si studentii trebuie sa fie prezenti la cursuri, avem profesori, nu conteaza cat de competenti, ca doar suntem o institutie competenta, asa ca trebuie ca toti studentii sa vrea sa participe la acele cursuri. Care e problema studentilor? N-au sali destule? Arata ca dupa razboi? N-au bani si trebuie sa munceasca? Nu invata lucruri de actualitate? Niciodata nu veti prinde “autoritatea” pe picior gresit, fara raspuns la aceste intrebari. Chiar daca penibile, cel putin te vor face sa nu fi vrut sa pui astfel de intrebari, pentru ca, la un anumit nivel, ajungi sa nu te mai bucuri de faptul ca ai dreptate, ci sa te resemnezi ca degeaba ai dreptate, pentru ca nu ai autoritate.

Am vazut azi si “catalogul”, arma suprema tinuta de seful de grupa. Sef, care se alege in ordinea mediilor, desi s-a demonstrat in repetate randuri ca de la o anumita nota in sus, exista o proportionalitate inversa fata de note si prezenta la facultate. Prea multi profesori iau de buna lozinca despre facultatea care iti da o directie, dar sutul in *** trebuie sa ti-l dai singur… N-are rost sa spun cat de prost gandit si tiparit este, dar are rost sa spun ca anul acesta vor sa faca doar o simulare, sa vada cam cati studenti vin in mod normal la facultate (ar putea sa deschida usile pe la cursuri si sa numere… nu ar lua mai mult de 5 secunde sa numeri pana la 20), astfel ca atat utilitatea catalogului cat si insasi motivatia sefului de grupa sunt la pamant. In teorie, profesorii nu au voie sa tina cont la notare, de prezenta din acest catalog, dar in practica ei isi fac singuri prezenta. Si, ca intotdeauna, nu o fac pentru a binecuvanta pe cei care sunt prezenti, ci pe a avea pe cine astepta cu streangul in sesiune. In liceu eram ascultat ca sa vada ce nu stiu; aici e ceva mai diplomatic si cu efecte mai de durata. Bineinteles, ca ar trebui pornita o adevarata masinarie (sau industrie, cand ajung sa se produca… ) a prezentelor si, ca majoritatea lucrurilor made in Romania, ori ne facem ca le facem bine, ori ne facem ca le facem, punct.

Parerea de rau pe care o am este in faptul ca inca suntem vazuti ca niste turme, care nu au de ce sa gandeasca mai bine decat cei care cred aceasta, care inca nu stiu ce vor de la viata, carora li se confunda dorintele cu mofturile. Despre cei care au venit cu ideile, nu am multe de spus pentru ca nici nu ma asteptam de la mare lucru din partea lor. In general, eram obisnuit sa zica si sa nu faca, dar cu toate acestea, sansa de a zice si de a face prost, era pe cat de mare, pe atat de neasteptata.

Si cand te gandesti ca noi suntem acuzati de orizont ingust, prin faptul ca ne complacem limitarilor unui job. Cu totii uita faptul ca noi am venit voit la aceasta facultate si ceea ce se intampla acum se cheama plecare, tot voita. De ce n-au pus intrebarea de ce venim la facultate? De ce nu si-au facut atunci o problema din a investiga calitatea deciziilor pe care le luam? Eram mai maturi cand am terminat liceul decat am ajuns acum, dupa 1,2,3… ani de facultate? Atunci stiam ce vrem si acum nu mai stim? Pe scurt, daca nu venim la facultate, inseamna ca nu credem ca merita. Si nu e o idee preconceputa… chiar ii dam infinite sanse si avem asteptari din ce in ce mai decente, pana cand nu mai sunt deloc asteptari.

Un student poate sa vada departe in viitor pentru ca e obisnuit sa se gandeasca numai la el. Si, da, asta vrea, sa obtina un job bun. Dar faptul ca el alege ca drumul spre un job bun care trece printr-un job prost, mai degraba decat unul care trece printr-o facultate “mare si tare” nu pune nimeni pe ganduri? Daca ar fi cazuri izolate, ar merge, probabil ca nici nu le-ar pasa celor din conducere. Dar, pentru ei, problema cea mare e undeva atat de jos incat nici nu se mai vede din cupola rectoratului. Sau, cel putin, nu e prea mare efortul de a nu te uita la ea.

Oricat de mult am injura noi printre dinti materiile umaniste care ne sunt bagate pe gat dupa ce ne sunt aratate ca optionale, tot aveam o oarecare curiozitate de a vedea macar despre ce e vorba. Pe de alta parte, data tot nu aveam de ales si tot ar fi trebuit sa iau taurul de coarne intr-un final, nu mi-ar fi ramas decat sa “embrace the inevitable“.

Cursul de filosofie cognitivista a pus, insa, capac la toate si capat tuturor marilor sperante… Nu e un semn deloc bun cand se ajunge ca, din perspectiva unui student, sa privesti un profesor cu mila si sa nu poti face nimic in directia aceasta. Si nici profesorul nu urmeaza o directie buna atunci cand e constient de problemele pe care le are in contextul facultatii la care preda si totusi insista in aceeasi maniera lipsita de rezultate, parca, intr-un mod absurd si intr-o tendinta de a se complace situatiei.

Problemele, insa, sunt mai mult decat evidente… atat de evidente incat ajung sa nu te lase sa urmaresti cursul nici daca ai vrea. Pe langa faptul ca nervii nostri sunt intinsi prin simplul “aspect” al cursului, dintr-o sala infecta, inghesuiti, cu cele 5 grupe intr-un spatiu de una, rezultatul metodei de predare este ca, in timpul cursului, se alearga prin sala, se arunca avioane si mototoale de hartie si e o galagie infernala. De ce? Sa dam vina pe noi pentru ca suntem, intr-adevar, responsabili pentru situatia aceasta? Sau sa ne gandim ca, cel putin eu, nu am mai vazut o astfel de scena din gimnaziu, sau, cel mult din clasa a 9-a? Ce se intampla si unde? Suntem totusi niste oameni de 20 de ani, pe care nu e atat de greu sa ii tii in frau; deja suntem la un nivel la care stim sa ne orientam singuri si nu avem nevoie decat de o idee cu potential pentru a ne trezi interesul… deja am renuntat demult la a mai astepta ceva pe tava, multumita invatamantului insuficient calitativ. Dar daca se ajunge la asa ceva, cu incuviintarea tacita a profesorului, despre al carui curs nimeni nu considera ca merita atentie si nimeni nu considera ca ar trebui sa ascunda acest lucru, poate ca ar trebui sa recurgem la acel abuz pe care ni-l permitem sa-l facem legat de responsabilitate impartita pentru calitatea unui curs, dintre studenti si profesori.

Sa dispretuiesti fatis munca altuia e un gest condamnabil la o varsta mai mica, in institutii de invatamant unde nu se poate face comparatie intre nivelul de experienta si felul de percepere a muncii ale membrilor. Cand se intampla totusi asa ceva acolo unde nu te astepti, iti pui intrebarea de ce se intampla, pentru ca nu te-a surprins degeaba.

Cred pe toti ca au obligatii de indeplinit. Noi venim pentru cunostinte si prezente, desi cunostinte nu am reusit sa extrag niciodata de la un astfel de curs. Profesorii isi fac datoria, urmand o programa mai mult sau mai putin prestabilita (ajung treptat la concluzia ca odata cu experienta [sau odata cu altele…] se castiga si dreptul la o amprenta tot mai mare asupra programei) si nu exclud si faptul ca pot ajunge si ei sa isi urasca munca pe care o depun sau nivelul la care trebuie sa o execute. Cu toate acestea, o pasiune trebuie sa existe, pentru ca nu oricine ajunge profesor aici, si lipsa acelui interes pe care ar fi trebuit sa il furnizeze acea pasiune, este ceea ce nu inteleg. Am cunoscut destui profesori, chiar si pana sa ajung la facultate, care abia asteptau sa termine materia pe care erau obligati sa o predea, ca sa ajunga sa poata vorbi despre ceea ce consideram in mod unanim ca fiind “lucruri interesante”. Acolo era pasiune. Poate ca pentru unii este o pasiune si a-si indeplini indatoririle ca la carte si ii respect in egala masura si pe acestia, pentru ca stiu sa isi faca treaba bine, conform unei laturi a temperamentului lor. Insa, chiar si la carte se spun mai multe decat sunt ei obligati sa ne predea. Mai ales in cartea de pedagogie.

Am mai spus si ma repet, ca as intra in pamant sa imi vad munca batjocorita. Nu, nu m-as razbuna, as intra in pamant pentru ca as sti ca am esuat in a obtine ceea ce altii au reusit fara forta, fara fetze incruntate, fara a se baza pe consecintele incalcarii unor reguli; au reusit sa castige respectul. Da, sa stiti ca noi, studentii, am vrea sa respectam din tot sufletul pe toti profesorii nostri, pentru ca sunt niste oameni merituosi, fiecare dupa puterea noastra (asa cum suntem si noi), dar nu cred ca putem oferi acesta cuiva care nu isi respecta munca nici macar pana la punctul la care ar trebui sa fie ingrijorat de cat si cum este receptat efortul sau.

Imi pare cu atat mai rau pentru astfel de profesori, cu cat ii vad straduindu-se, dar intr-un mod cu totul penibil de evident, de a se face interesanti in ochii nostri. Noi nu respingem, prin definitie, pe nimeni, desi, probabil, multi cred aceasta. Dar si straduinta aceasta trebuie orientata cumva constructiv, adica sa stii sa schimbi ceva, undeva, atunci cand rezultatul nu e nici pe departe pozitiv. Invata de la altii, dicteaza dintr-o carte daca ideile tale nu sunt agreate, dar incearca sa modelezi efortul tau in asa fel incat sa ajungi pe aceeasi lungime de unda cu cei despre care ar trebui sa iti pese. Noi nu venim la facultate pentru filosofie, ci venim la filosofie pentru ca asa o impune facultatea. Nu e normal ca deznodamantul sa dicteze aceeasi situatie, si dupa un semestru, dar mi-e teama ca la asa ceva se va ajunge. Daca cel care vine sa-si faca datoria la facultate ar veni pentru ca are in responsabilitate un viitor om interesat si instruit, si cel care vine cu sperante ar veni pentru a se intalni cu un om in prezent interesat si instruit. Intotdeauna vom avea ce invata de la altii, dar cerem atat de mult daca vrem ca altii sa stie ceea ce vrem? E de ajuns sa porti o discutie, sa te explici in afara obligatiilor profesorale, pentru a te face inteles si acceptat. Nu suntem niste oameni care resping din obsnuinta, moft sau egoism, dar stim sa ignoram atunci cand ne jucam de-a teatrul absurdului.

Absurditatea e foarte evidenta, atata doar daca nu esti obisnuit de o viata cu asa ceva. Si, sa fim sinceri, e atat de evident cand nu vrem ceva!

Am inceput azi a doua clasa de Cisco, de semestrul 2. Tin mult sa cred ca a iesit mult mai bine decat orice alte ore (i.e. “classes”) de pana acum. Poate ca mi-au placut mai mult lucrurile despre care am vorbit, poate ca mi-a placut sa am niste oameni necunoscuti pe care sa ii fac sa le placa sa vina la ore, poate mi-a placut ca au fost receptivi, in primul rand la noi, la faptul ca suntem dispusi si nerabdatori sa ii ajutam si sa ii asistam si de-abia apoi la ce am avut de zis…

Mai avem doar 4 studenti din semestrul trecut, restul sunt adunati de pe la tot felul de clase sau chiar de la alte academii. Imi imaginam ca va fi putin mai dificil sa sa se obisnuiasca cu noi, dupa ce am vazut ca multi dintre ei nu prea stapaneau cunostintele pe care le consideram de baza, din semestrul intai, si, probabil, le-ar fi fost mai usor daca, cel putin, ar fi ramas sub “tutela” acelorasi instructori cu care se obisnuisera (reciproc). Din cate mi-am mai dat seama, unii nu sunt prea obisnuiti sa fie atenti si sa inteleaga atunci cand se preda. Poate ca e si un efect secundar al cursurilor din Politehnica, unde nu e nici o rusine sa te duci la un curs si 3 ore in linie sa nu intelegi nimic. Si nu e nici o realizare daca intelegi tot. Eu, cel putin, stiu ce inseamna sa inveti; stiu ce inseamna sa vrei o idee care sa iti lege cunostintele, sa poti deduce, sa ai o baza cu care sa poti gandi logic chiar si ceea ce nu ai invatat. Cu alte cuvinte, e oarecum echivalent cu a pune intrebarile potrivite atunci cand nu esti in cunostinta de cauza. Ce as vrea de la acesti oameni este sa ne creada (cel putin) ca la noi se poate invata “live”, ca nu cerem decat atentie si implicare, dupa care 30 de minute de citit materialul in cauza sa fie mai mult decat de ajuns pentru ca sa isi poata da examenele; sper sa isi dea seama ca pot veni undeva cu placere, nu undeva unde pierd timpul pe care l-ar putea folosi acasa ca sa invete.

Poate ca nu sunt atat de bine pregatiti pe cum ma asteptam, sau pe cum stiu ca sunt si stiu ca au dovedit studentii nostri din semestrul 1, poate ca mai trebuie sa pierdem noi putin din timpul lor pentru a petici lipsa de interes a altor instructori, dar, la urma urmei, cu cat am mai mult de lucru, cu atat am mai multe satisfactii. In fond, niciodata nu m-am plans de responsabilitati; mai mult, chiar, nu de putine ori, m-am bagat cu capul inainte in ele. Eu vin cu placere la orele acestea; si chiar daca am sa ajung sa ma pregatesc eu mai mult decat sunt dispusi ei sa invete, tot voi avea satisfactia castigului personal, chiar daca nu am privit niciodata Cisco dintr-un mod pur egoist.

Cel putin vin cu inima impacata mai apoi, la cel mai jalnic laborator pe care l-am avut vreodata, de Java. Sa-mi vorbesc de rau profesorii? Nu… oricum gandesc rau despre ei si e de ajuns. Nu rezolv daca ma manifest, nu rezolv nici daca tin in mine. Deci nu rezolv nimic, asa ca end of file.

Acest articol este scris de Caffe au lait si este publicat cu permisiunea ei

Hiu… In sfarsit m-am apucat sa scriu… Desi stiu sigur ca o sa fac cel putin o pauza. Dar nici de data asta n-am putut rezista impulsului sa scriu. Cand trebuie, trebuie!

Ziua de ieri:

joi, 12.10.2006

Trezirea la 6 (deja a devenit o obisnuinta sa ma culc la 22:30-ca sa pot sa ma trezesc fara sa ma simt privata de caldura patutului meu). Primul curs nu avea sa fie o surpriza nici acum… EA (Electronica Analogica) nu ma atrage catusi de putin. Cat despre prof… face niste glume pe care doar el le intelege… deh! glume de electonist! Cum nu mancasem nimic, muscam dintr-un mar in timpul cursului ori de cate ori se intorcea proful si bineinteles sunetul produs imi starnea cate un ranjet ascuns.

Si de aici incolo a inceput si partea frumoasa a zilei. Cursul de PLDN (Proiectarea logica a dispozitivelor numerice) a fost poate cel mai frumos curs de pana acum. Am inceput sa facem despre algebra booleana care pana acum e foarte interesanta si usor de priceput. Ce imi place la proful asta (cu care facem si ED - Electronica Digitala) e ca pune accent pe calitate si mai putin pe cantitate. Nu se grabeste, inca are entuziasm, zambeste, are carisma si chiar stie despre ce vorbeste.

Si cum speranta moare ultima, iata ca spre uimirea mea ziua a continuat cu bine. Dupa o pauza mai lunga, laboratorul de EA de la care nu ma asteptam decat la ce e mai rau (dupa un an de facultate am invatat sa ma astept la ce e mai rau - pentru ca atunci cand ma intalnesc “cu ce e mai rau” sa fiu pregatita). Si totusi… a fost bine. In capul meu se mai facu lumina in ceea ce priveste osciloscopul, generatorul si altele de felul asta. Poate a fost primul laborator de electronica in care am inteles mai mult de 50%. Poate…

Si desi se facuse 17:20 mai aveam inca 2 ore. Laboratorul de PLA s-a dovedit foarte interesant (ne-am jucat cu Z80 Simulator IDE) si asistentul (care preda si cursul) e tanar si explica bine, are rabdare cu toata lumea, trece pe la fiecare.

---

Ziua de azi:

vineri, 13.10.2006

Acelasi 6 dimineata, aceeasi statie, aceeasi oameni… Si va prezint laboratorul de SO (Sisteme de operare): “am venit, v-am prezentat cum sta treaba si am plecat”. Cursul (cu acelasi prof de la laborator) nu numai ca a fost unul introductiv dar nu mi-a shimbat deloc viziunea despre SO. A generalizat foarte mult, atat de mult incat lucrurile expuse nu depaseau nivelul clasei a 9-a sa zicem. Plus ca are un stil numai bun de dormitat… Sa invatam bine! La cursul de PLA am sfarsit prin a juca x si 0 impotriva vointei mele… nu am apucat loc in fata si deci nu se vedea nici bine si nici nu prea se intelegea ce zice. De data viitoare am de gand sa fac tot posibilul ca sa stau in fata si sa ma concentrez.

Dupa cum am mai spus, Academia Cisco de la UPB incepe un nou semestru, de saptamana viitoare, ceea ce inseamna ca avem din nou de lucru; oricum multi nu au somat nici in vacanta. Asa ca ieri, joi, am organizat interviuri pentru boboci si, de data aceasta, am avut ocazia sa fiu pe partea cealalta a baricadei, cu atat mai ciudat cu cat eu insumi nu am participat decat la vreo 2 interviuri din viata mea si nici unul dintre ele nu mi le amintesc sa fie prea serioase. Adica am participat la formalitati.

In aceasta ordine de idei, am avut grija (singular si plural) sa le aratam cu o zi inainte, la deschidere, celor care au venit cu entuziasm, ca si acest interviu este o formalitate, ca entuziasmul si engleza uzuala sunt garantii de netagaduit pentru intrare. Din garantii s-au transformat in conditii si din conditii, in teste la sange (ca sa nu zic sangeroase…). Nu stiu cat de surprinsi au fost ceilalti, dar nu ma asteptam sa se prezinte atat de multi, in comparatie cu cate fetze (de) tinere am vazut la deschidere. O echipa de aprox 12 oameni au intervievat timp de peste o ora valuri si valuri de studenti veniti de prin toate partile (chiar si Africa…), unii cu tragere de inima, altii cu poezia invatata de acasa, unii mincinosi (nu mintiti la interviu ca pana si eu va pic fara remuscari!), altii cu zero experienta dar cu o intuitie si o engleza extraordinare.

Cred ca imi sta in temperament sa ajut oamenii cu cat pot si cand pot, chiar daca uneori ma mai lipsesc de un moft si n-as vrea sa ma dezobisnuiesc de asa ceva pentru ca lumea o “cere” din ce in ce mai mult si pe cat de dezobisnuita e sa gaseasca ajutor si buna cuviinta, pe atat de suprinsa e cand o gaseste. Si astfel, pe langa ajutor, mai dau si sperante. I-as fi trecut pe toti studentii de ieri, sau, mai exact, le-as fi dat tuturor o sansa pentru ca asta imi doresc si eu de fiecare data cand o dau in bara. Dar a trebuit sa resping jumatate dintre ei, mult mai putin decat altii, pentru ca m-am incapatanat sa cred ca cei pe care i-am intervievat fie dovedisera ca merita acea sansa, fie ei insisi erau acel ceva ce te convinge ca poti lucra cu acea persoana intr-un mod eficient pentru amandoi. Nu ceream decat cunostinte de engleza si ceva motivatie (felul in care o exprima, in orice caz); am incercat sa discut cat mai mult cu fiecare in parte ca sa ii vad cum reactioneaza la o conversatie pentru care nu se pregatisera si faptul ca am continuat astfel pana la ultimul, dovedeste ca am avut ceva concluzii de tras.

O extrema neasteptata a fost faptul ca nici macar cei de la FILS (Facultatea de Inginerie in Limbi Straine), la 100m de rectoratul nostru, nu stapaneau engleza conversationala si aveau aceleasi dificultati la a interpreta o fraza oarecare ca si la a intelege concepte de retelistica pe care nu le mai intalnisera vreodata. Si culmea, cand auzeau ca vreau sa le testez cunostintele in engleza, imi tranteau in fata argumentul “FILS” pe care prima oara l-am si crezut (nu inainte de a verifica) dar aceea a fost si ultima data. De asemenea, studenti de ani 3-4 de la Calculatoare (!) care nu vazusera niciodata Linux n-au lasat o impresie prea buna nu pentru ca ar fi aratat o lipsa de experienta, ci pentru ca denota o lipsa de interes. Chiar si urmand curs dupa curs, la facultate, nu scapi de Linux si daca faci doar atat inseamna ca te complaci unei obligatii. Ceea ce mai inseamna ca daca obligatia ar fi mai mica, s-ar complace si mai usor doar la ea. Pe scurt, orizont ingust.

In fine, au venit si vreo 3 cunoscuti de-ai mei, dar pe care i-am trecut pe merit, fara sa tin cont de “pila implicita”. Cat despre marea majoritate, nu imi vine sa cred cata ignoranta exista in randul celor de varsta mea (si totodata de la facultatea mea, nu vorbesc de cei de pe la gurile de metrou), lucru care mi-a cam schimbat parerea si asa putin optimista despre efectul noii generatii asupra Romaniei. Prea putini isi dau seama ca o unele certificari de la noi pur si simplu umbresc diploma de facultate pentru care se muncesc fara scop si rezultat util. Mi-e greu sa cred ca lipseste, la aceasta varsta, inspiratia, daca pot sa-i spun asa, de a te stradui pentru ceea ce are viitor, mai ales cand iti este oferit pe tava.

De fapt, cred ca “boala” vine de la a prefera sa nu te straduiesti pentru nimic, punct.

- M-o lua cineva si pe mine cand termin facultatea, m-o lua cineva si cand termin cu Cisco… deci cam tot aia.

A, si daca nu e evident pentru toti ca lumea IT are viitor, poate e mai usor sa rezolve intai problematica viitorului limbii engleze. Asa ca, pana la urma, am avut dreptate cu ceea ca am cerut la deschidere: engleza si vointa. As fi vrut sa ne fie aproape imposibil sa respingem atat de multi.

Ar trebui sa cada putin pe ganduri cei care au picat la un interviu pentru care cunostintele si pregatirea nu contau. Pentru ca mai rar gasesti interviuri atat blande si “mamoase”… Voi ati trece un astfel de interviu “formal”?