My Weblog

Am citit recent un articol in care se mentionau tot felul de neregularitati ce se petrec in invatamantul universitar romanesc. Nu cele despre care vorbeste mass-media, sanctionabile legal si nici nodurile din papura pe care oricine are ocazia si, eventual posibilitatea, promite ca le va repara cand va ajunge profesor, decan, presedinte, etc (si care, in fapt, sunt probleme minore dar, din fericire, abordabile), ci acele probleme pe care le vad cei ‘norocosi’, care stau in banci. Fiind, probabil, sprite-uri bidimensionale, de la catedra acestea nu se vad. Articolul il voi mentiona partial intr-una dintre zilele urmatoare.

Lucrul care m-a frapat oarecum era unul legat de schimbarea atitudinii celor care vin la Politehnica: plini de vise, se vad deja ingineri in 4 ani, de-abia asteptandu-si rasplata, dupa atatia ani de munca nu prea folositoare, dar deodata se trezeste in ei instinctul supravietuirii… Nu mai conteaza visele pentru ca facultatea nu-ti da nimic de visat, conteaza sa stii cum se trec examenele, cum sa scapi mai usor de ceea ce nu te intereseaza, eventual cum si cu cine trebuie sa te lupti pentru bursa, pentru camin, pentru timp liber.

De ce, totusi, nu e atat de rau? Pentru ca selectia naturala isi indeplineste functia si cei care raman in facultate sunt cei dispusi la astfel de sacrificii. Mai bine este zis, poate, ca cei care raman sunt cei care nu vad sacrificii in asa ceva. Si, nu in ultimul rand, cei care stiu sa se descurce. E o scoala buna pentru viata, o ’simulare’ in termeni ingineresti si poate ca daca totul ar fi fost mult mai usor n-ar mai fi insemnat atat de mult, iar cei care nu s-au nascut cu forta interioara de a se trage pe sine mai departe nu ar mai fi realizat nimic in plus.

Asta e partea buna din ceea ce e privit ca un chin.

La urma urmei, daca vrei sa-ti depasesti o limita, trebuie sa ajungi pana la ea, iar a trece de ea nu are cum sa fie floare la ureche, ca doar nu degeaba era limita aceea tocmai acolo.

Cersetor cu “stil”, dar nu cu indeajuns de mult stil incat sa nu mai pari cersetor. Aceasta e categoria despre care doar auzisem dar nu ma minunasem sau nu considerasem ca e o exagerare pentru ca viata bate gandul cand vine vorba de Romania, saracie si cersetori. Nu le spun in aceasta ordine doar pentru ca ar avea neaparat o legatura intre ele.

Cersetorul cu stil nu e cersetor prin definitie. El e la un nivel de evolutie superior celorlalti “nevoiasi” pentru ca el are atat de multe drepturi, inclusiv cele de a primi ceea ce cere, incat nu mai e nevoie sa dea niciun fel de explicatii cu privire la motivele din spatele actului sau. El nu se imbraca saracacios pentru ca are si el demnitatea lui. In plus, nici nu s-ar putea altfel daca vrea sa traga si el o raita pe la Zara dupa “serviciu”. El nici macar nu ar nevoie sa spuna pentru ce are nevoie de bani, pentru ca nevoia de bani o intelege orice om,mai ales orice roman si mai ales cel care are in acel moment mai multi bani decat el in buzunar, caci doar si el a avut nevoie, de aia a muncit pentru ei. Nu pot spune ca cersetorul cu stil nu ia exemple.

El sta si scruteaza trecatorii, cautand acel ceva cu care stie ca nu va da gres, evident, in zone ceva mai selecte si scumpe, ca sa nu dea cumva peste unul ca el. El vine la tine cu cel mai nevinovat aer, cel al unui bun si vechi (fost?) prieten si iti cere. Nu cat vrei tu, ci o suma minima. Daca-l intrebi pentru ce se uita la tine cu o privire care nu stiu ce vrea sa spuna, dar in mod sigur spune “de parca n-ai sti?!”.

Iata inca o categorie din cauza careia trebuie sa ne luptam de multe ori cu mentalitatile strainilor si, uneori, si cu rusinea de a recunoaste ca vii din Romania.

Am facut update la pagina de About, corecturi si traducere in engleza (si apoi alte corecturi ).

In engleza
In romana

Ma gandeam daca are sau nu rost sa fac un fel de bilant al anului 2006. In primul rand pentru ca ma gandeam de multicel la asa ceva, in al doilea rand pentru mine, cel de peste cativa ani si, in al treilea rand, pentru ca se practica.

Apoi am luat-o in sens invers si m-am hotarat sa nu o fac tocmai pentru ca se practica, pentru mine n-are rost caci n-am incredere ca as fi sincer fatza de mine insumi (ma cunosc si imi permit sa ma eschivez caci oricum nu am unde ma ascunde), iar faptul ca ma gandeam eu nu va intereseaza pe voi.

Dar a fost, totusi, un an bun si sunt multumit de el. De mine nu am sa fiu niciodata multumit, de aceea cand am sa zambesc si am sa rasuflu usurat am sa ma uit, la ceea ce am facut, la oamenii care imi zambesc si ei, si nu la oglinda. Un horoscop obscur imi spunea ca 2007 va fi un an de workahool-ism pentru mine si ca voi reusi prin niste forte miraculoase, care au zacut in mine pana acum, sa impar toate caprele si toate verzele, cu pretului timpului pentru mine insumi. Sincer, ma simt bine daca chiar ar fi astfel, pentru ca nu are rost sa ma feresc de ceea ce oricum va fi (daca va fi) si daca mai si ies cu capul (inclusiv nasul ) sus din toate, cu atat mai bine, la vie est belle. Oricum e un horoscop obscur, facut de oameni platiti din reclame

Am batut ceva recorduri interesante anul acesta, cum ar fi:
- cele mai multe calatorii cu trenul (46 in Romania plus alte cateva cu “zee bahn” ) si cele mai multe calatorii cu metroul, mult mai multe decat as fi vrut. Stiau BUG Mafia ce vroiau sa zica prin Bucharest UnderGround.
- cel mai mult timp petrecut departe de casa (cam 90%)
- cea mai mare viteza pe sol (204 km/h, pe Autobahh, dar fara McLaren)
- si, evident, in aer (966 hm/h)
- primul an, dupa multi, in care nu am ajuns la mare ca sa fac plaja. Adica am ajuns la plaja si ne-am uitat, eu la ea si ea la mine.
- am avut un trafic total de aproximativ 7 TB (da, terrabytes) prin toate mijloacele posibile si toate retelele prin care am trecut, ~700 SMS-uri trimise, ~80 de ore de convorbire la telefonul mobil (calculati mortalitatea neuronilor).
- am citit cam de 3-4 ori mai mult in limba engleza decat in limba romana si nu am reusit sa termin decat doua carti de beletristica.
- am facut 1400 de poze, putin in comparatie cu 2005, cand am facut 4200.
Intr-adevar, cifre deloc importante si efemere.

Cred ca am cheltuit si cei mai multi bani. Tot horoscopul obscur imi spunea, pe 2006, ca voi avea probleme cu banii. Daca asta inteleg ei prin probleme, adica raman fara ei dupa ce ii cheltui… be my guest, accept si la anul . Intr-adevar, am cheltuit si din banii altora dar asta dovedeste doar ca mana mea + VISA = incredere. Ce poetic.

Acestea fiind zise si scrise mai mult pentru mine decat pentru altii, mai ramane doar sa va urez un Craciun Fericit (chiar daca va simtiti lezati, chiar daca nu tineti Craciunul, chiar daca nu va plac colindele, chiar daca faceti parte din religia null) si sa va doresc toate cele bune si frumoase. Asa cum sunt ele, bune si frumoase, nu neaparat asa cum ni le dorim noi, caci nu stim intotdeauna ce e mai bine pentru noi.

La multi ani!

Da, ştiu, România e plină de sictir. Câţiva dintre cei care au mult de lucru sunt sictiriţi de atâta agitaţie şi ar vrea o slujbă monotonă (la stat, dacă s-ar mai putea), iar cei mai mulţi sunt sictiriţi de viaţa de zi cu zi şi parcă ar fi mai bine dacă n-ar mai munci, ca să aiba timp sa se sictirească şi de alte chestiuni, care nu se află sub controlul lor, pentru o sursă interminabilă de sictir şi activitate în viaţa lor, mai colorată acum în roz-bombon cu picăţele verzi şi căcăniu în dungi.

Şi mai ştiu că fiecare e în stare să se explice, că totul poate fi motivat şi argumentat (de ce există avocaţi), eventual şi demonstrat, dacă ai la dispoziţie fraierii necesari. Şi, pentru că nu prea e de dorit să ai o astfel de atitudine pentru că alungi toţi oamenii nedepresivi din jur şi pentru că oricum nu aduci nimic de folos nici ţie şi nici societăţii, per total, atitudinea de lasă-mă să te las e condamnabilă şi nici nu e clar pentru toată lumea de ce e aşa. Mă uitam astăzi, la un curs, la unul dintre profesorii cu greutate din facultatea noastră. Vorbeşte despre aceleaşi lucruri probabil de 20-30 de ani şi îl văd cum a ajuns la capătul răbdărilor, îl văd cum se luptă imaginea autoritară cu dorinţa de a scăpa, de a evada, poate spre nimic, poate spre odihna şi calm. Astfel de lucruri se văd, oricât de experimentat ar fi un om, se aud în tonul vocii, în felul în care îşi tratează propriile greşeli, care ar trece drept simple scăpări dacă el nu ar ţine cu tot dinadinsul să facă atâta caz de ele. A greşi nu este în niciun caz o ruşine, ci un act omenesc, iar noi ştim asta atât de bine, nu atât datorită şcolilor, ci faptului că suntem obişnuiţi (eu mai puţin…) să fim judecaţi.

Deci omul e sictirit. Ce poţi să-I faci? Nu e întrebare retorică; are răspuns. Are chiar mai multe răspunsuri atunci când ai ajuns atât de departe în carieră. Ia-ţi deciziile în mâini şi foloseşte-ţi autoritatea pentru a-ţi face un bine şi ţie însuţi, nu doar pentru a speria studenţii care deja nu mai prezintă semnalmentele turmei care se vede de la catedră (cu mici excepţii). Dacă backgroundul nu-ţi permite (mulţi predau materii neactualizate sau a căror utilitate a dispărut complet) să te reorientezi, fă-o în propria grădină. Schimbă ceva în modul de predare, documentează-te despre ce se cere şi introdu o părticică din ceea ce îţi cer şi studenţii, chiar dacă e inutilă, dar până acum tot inutilităţi se transmiteau, adapteaza-te la nou ca să schimbi din monotonie, chiar dacă asta înseamna ca de acum să gândeşti macar un ceas, acasă, înaintea unui curs, pentru a îmbunătăţi ceea ce nu ţi-a convenit data trecută pentru că nu studenţii sunt vinovaţi pentru toate eşecurile bilaterale şi nu toţi profesorii sunt super-oameni. Dar, nu, aproape că nimeni nu face asta. Ce bine că facultatea ne oferă şi educaţie, prin atâtea contraexemple!

Nu ma refer la profesori, pentru că ei, totuşi, au muncit enorm cea mai mare parte din viaţă (sau partea în care erau cei mai capabili să o facă), dar oare unii sunt prea leneşi ca să iasă din lenevie?

-entry scurt-

Poate ca atâţia ani am avut o imagine greşită despre felul în care se pregăteşte românul pentru Crăciun, la nivelul economico-administrativ, să zicem. Sau, poate că nu prea umblam eu prin magazine în preajma Craciunului (îmi ajungea că umbla moşul…), sau, poate ca nu eram în Bucureşti… , dar mai multe rahaturi puse la vânzare ca în anul acesta şi ca prin zonele dens rezidenţiale ale Bucureştiului nu mi-a fost dat să văd niciodată. Până acum vreo 2 săptămâni, puteam să spun că seamănă puţin cu Plaka, din Atena, dar, în ultima vreme, au intrat “pe felie” şi comercianţii care nu-şi permit să stea în oraş cu mai mult de 2 săptămâni înaintea Crăciunului.

Astfel iau naştere tarabele din mijlocul trotuarului deja prea aglomerat, pline cu cele mai proaste imitaţii, cele mai urâte jucării şi obiecte de îmbrăcăminte care nu-şi au rostul nici în sezon, cu atât mai puţin în legătură cu Crăciunul, dându-ţi impresia că blocul de pensionari a ieşit la aer cu tot ce a găsit prin casă, a legat câte un moţ roşu de toate obiectele şi le-au făcut numai bune de cadouri “selecte” de Crăciun. Înţeleg că românul e sărac (mai ales cel care merge pe trotuar…), dar asta nu implică sub nicio forma prostul gust, imaginea exagerată a frumosului care ajunge la execrabil, sau, ce să mai vorbim despre aceiaşi vânzători tipici pentru bazar sau piaţă în sensul opus lui “plaza/square” care, prin “afacere” înţeleg furtişag, mânăreală, profit(are). Pe mine mă deprimă numai simpla trecere prin acea zonă, când mă simt ca într-o expoziţie de fotografii luate din cine ştie ce ţară din lumea a treia. Există vorba “sunt prea sărac ca să-mi permit lucrurile cele mai ieftine”, dar prea puţini par să gândeasca mai departe de 10 metri sau de ziua de mâine.

Super/hipermarketurile arată, însă, ok. În plus, mai există alternativa magazinelor online şi, cu puţin cap, poţi să te descurci în ambele situaţii chiar şi cu puţini bani. Poate că după câţiva ani de Uniune vom scăpa şi de decorurile de tip “piaţă medievală”. Nu putem să fim ultimii la infinit; poate că ne-am sătura prea mulţi, am pleca şi n-ar mai avea cine să vadă contrastele, rămânând cei carora li se pare normal să trăiască viaţa de acum.

Mi se întâmplă, ce-i drept, destul de rar, să-mi creez o perspectivă similară cu cea a unuia răuvoitor şi să mă privesc pe mine însumi prin ea, să văd ceea ce am greşit, ceea ce nu merit şi ce mi se cuvine doar dacă se închid ochii. Şi astfel ţin evidenţa părţilor rele pe care le aşez în balanţă cu cele bune, bineînţeles, disproporţionate după o lege nescrisă, dar cunoscută din naştere de specia umană. Şi totuşi, de ce se apleacă balanţa aproape mereu spre partea cutiei Pandorei? Dacă aş încerca să corectez răul atât de întins, oare aş ajunge să rămân numai cu speranţa? Legenda înseamnă viaţă, pentru unii a însemnat adevărul, dar totuşi nu are nimic în comun cu raţiunea ce conduce la destabilizarea unei lumi care poate ar fi fost perfectă dacă nu ar fi fost “condusă” de o fiinţă “raţională”. Poate şi eu aş fi fost perfect dacă aş fi fost controlat de altcineva. Mă feresc să vorbesc în numele tuturor. Poate că alţii sunt fericiţi cu autocontrolul, dar eu simt o oarecare sufocare ce creează o senzaţie asemănătoare imploziei; mă rătăcesc oare în propria mea raţiune?

Şi dacă aş renunţa la perspectiva de mai sus şi aş aborda o alta, mai simplă, mai puerilă; aş putea, spre exemplu, să privesc totul ca un joc; cu o faptă bună te menţii, cu una rea te ambiţionezi. Atitudinea nepăsătoare faţă de realitate poate fi numită joc? Dacă da, atunci însemnă că jocul poate fi numit nepăsător? Nu. Dacă psihicul permite ca realitatea să fie trecută cu vederea, subconştientul acceptă întotdeauna, în cazul simultaneităţii, ca jocul să devină realitate. Iar realitatea, numită astfel nu prin generalizare, ci de către fiecare fiinţă, există pentru a fi acceptată, fără distincţie, ca atare.

Şi dacă aş găsi un mod în care să am în vedere ambele aspecte ale (acum) aşa-zisei realităţi, aş uşura cu ceva situaţia? Ar însemna să realizez faptul că mă joc şi să-mi asum răspunderea pentru faptele lipsite de scrupule pe care le fac? Nu, ar trebui să însemne că aş putea vedea dinainte faptele lipsite de scrupule, le-aş putea cataloga astfel şi le-aş considera în aşa fel încât să calc pe drumul cel mai sigur. Şi cel mai ocolit. Dar poate că astfel aş fi mai în siguranţă, văzându-mă capabil de autocontrol.

Dar tot ce am scris este imaginaţie. Este un joc cu propriile mele capacităţi, menit pentru a-mi demonstra că am ajuns atât de jos încât autocontrolul nu mai înseamnă decât… joacă? Imaginaţie? De ce nu am încercat să trăiesc realitatea şi nu să o presupun? Din nou, indecizia faţă de ceea ce cunosc cu lux de amănunt: mintea mea. Sau poate că nu am ajuns jos. Poate că nici măcar nu am coborât.

Aceasta este o tema de-a mea de la limba romana, din clasa a 9-a. Mi-a placut sa o regasesc, dupa atata timp cat sa fi uitat definitiv de ea.

Am dat peste asta: The Knack, via Andrei Stef. (clic dreapta - save target/link as daca aveti codecuri care ruleaza direct in browser)
Daca nu sunteti la Politehnica nu disperati, nu sunteti bolnavi.
Si nu stati prin preajma mea.

Intotdeauna am crezut ca lucurile la care ma astept sa fie sau sa se intample sunt acolo, undeva, sub forma de idei, din niste motive bine intemeiate. La baza asteptarilor se afla ceva ce ti-a declansat acele ganduri si, in majoritatea cazurilor si pentru majoritatea oamenilor normali, asta inseamna un exemplu real.

Am purtat o discutie cu cineva, acum cateva zile, despre ce s-a schimbat vizibil (sau subtil dar cu efect) in Romania in ultimii cativa ani, din perspectiva unei pareri generale; enumerarea a ceea ce s-a facut si ce nu e treaba presei, oricium. Atunci m-am vazut intr-un mic impas, in care as fi vrut sa spun ceea ce simteam, ca da… s-a schimbat ceva, dar ceva ce nu puteam exprima ce. Asa ca, intr-o fractiune de secunda, mi-am dat seama ca poate s-au schimbat mai multe cu si in mine decat in mediul in care traiesc si am luat decizia de a spune ca nu s-a schimbat nimic. Nu e cel mai bun raspuns, si nici cel mai profund gandit, dar implica mai multe variabile.

Mai intai, poate ca nici in Germania, de exemplu, nu s-au schimbat prea multe in ultimiii 5 ani, sa zicem (bine, nu ma refer la arhitectura oraselor, pentru ca ei oricum construiesc incontinuu, ca disperatii) si atunci nu as avea nici o pretentie de la Romania, in sensul asta. Dar poate ca nici noi nu suntem obisnuiti sa vedem o schimbare care, chiar daca are loc spre binele nostru, nu se vede asa cum am vrea noi s-o privim. Reformuland, nu consideram orice schimbare ca o schimbare demna de consemnat si e poate curios ca nu ne mai multumim cu putin. Ar putea fi din cauza contrastelor in crestere, adica atata a Europei pe care o vedem tot mai aproape si spre care intindem tremurand mana si ar putea fi din cauza contrastelor noastre, interne, a ceea ce stim si vedem despre Romania, tocmai acele contraste care fac impresia generala sa spuna ca nu s-a schimbat nimic.

Consider ca Bucurestiul este, la urma urmei, un oras cu pretentii. Mai are pana la rangul de capitala cu pretentii pentru ca, deocamdata, noi, in propria noastra ograda, vrem ceva mai mult si mai bun, vrem macar sa vedem o directie buna spre care ne indreptam, cu tot cu casa. Am avut ocazia sa vad capitale cu pretentii, care alimenteaza aceste pretentii nu doar prin ceea ce se asteapta de la ele, dar si prin ceea ce stiu sa ofere de la bun inceput, surprinzand ochiul “neinitiat”, obsnuit cu un spectru redus de culori, cu riduri, cu ura si tristete. Oricum, un oras nu inseamna doar infrastructura si tehnologie, inseamna oameni, iar pe acestia nu-i poate schimba nici o guvernare, nici o economie, nici o uniune. Sau poate… ultima are o sansa. Dar la fel de probabil este sa nu aiba nici o sansa printre noi, cei care nu stim sa invatam din exemple, nu stim sa aplicam ceea ce e mai bun pentru noi, nu stim nici macar ca putem sa ne satisfacem singuri o parte foarte mare dintre acele pretentii.

In fine, am avut zilele aceastea ocazia sa mai vad o parte din zonele centrale ale Bucurestiului, cu incercarile lor de impodobire pentru sarbatori. Putin cam multa lipsa (!) de imaginatie iti creeaza senzatia ca orasul arata frumos nu dintr-o dorinta de manifest estetic, ci doar pentru a se putea bifa pe lista de obligatii (in niciun caz morale) un gest bun de televiziune, inca o realizare, care necesita o binemeritata pauza. Imaginea de ansamblu a fost, oarecum, infrumusetata, dar e trist ca la nivelul de jos totul a ramas la fel. Inca lucram la imagine, la fatzada, si ne multumim cu asta. Curios este ca, in timp, capeti o atractie spre acest gen aproape ostentativ de infatisare a unei schimbari si ajungi sa le cauti nu acolo unde ar trebui sa fie, ci acolo unde stii ca trebuie sa te uiti ca sa le vezi.

Nu inseamna aceasta, oare, ca inca stim sa cautam frumosul si, poate mai important, ca inca mai avem nevoie de el, desi multi nu ar mai recunoaste astfel de slabiciuni? Avem nevoie de ocazii pentru a face ceva bun si frumos? Daca, din pacate, da, iata una: intram un UE, hai macar sa ne spalam pe maini, pe fatza, si sa zambim la oameni si la camere. Avem pretentii sau ce?

Parca in ultima vreme au inceput sa se resimta efectele pozitive ale lipsei de chef care domina si pe la noi. In primul rand, am mai mult timp liber; sau, asa cum imi place mie sa-l vad, mai mult timp asupra caruia am dreptul sa decid. Daca tot trebuie sa invat la o materie imputita, prefer sa invat cand vreau eu, doar pentru feelingul de a putea lua o decizie acolo unde nu exista decat supunere (si intristare si suspin…).

Nu mi-a placut niciodata sa stau degeaba (decat cat am “zacut” intr-un sat, in Germania) dar mi-a placut sa imi organizez singur timpul, pentru ca am reusit, destul de rezonabil, sa imi administrez prioritatile astfel incat sa fiu si productiv si sa ma si simt bine. Intr-adevar, cand facultatea pleaca putin de pe si din capul tau, incepi sa te lupti, intr-o oarecare masura, cu pauzele lungi si dese, pentru ca simti ca meriti mai multa relaxare decat ti-ar oferi o zi normala.

Probabil ca, inainte de astenia de primavara, vine bosumflarea de iarna; ii vad pe cativa oameni ceva mai mofluzi, mai nervosi, care fac aceleasi lucruri, de rutina, ceva mai prost decat de obicei, tratandu-se cu lipsa de chef, astfel scuzandu-si eventualele mustrari de constiinta. Cred ca simti ca nu iti mai vine sa faci nimic, iar momentul ideal pentru asa ceva e cel in care iti permiti sa nu faci nimic. Prin facultate, din moment ce cativa “fac legea”, a nu face nimic e inclusiv la indemana lor. Nu se compara cu usurinta cu care reusim noi sa ne fofilam, pentru ca noi nu tinem cont de indatoriri si obligatii, chiar daca se numesc asa. Astfel ca unii profesori nu prea mai au ce preda si efectiv freaca menta, ei luandu-si aceiasi bani, noi pierzand acelasi timp. Altii, mai practici, fara motivatie materiala si ceva mai apropiati de mintile noastre care se gadesc tot timpul la evadare (din orice), adica laboranti si asistenti, se sustrag foarte delicat indatoririlor, reusind sa se faca iubiti printre studenti. Noi venim, asteptam, plecam, dar le multumim pentru ca am avut un motiv de a ne aduna, un motiv pentru a pleca impreuna si a transforma un seminar in biliard/bere/mancare in oras. Ei ne multumesc pentru orele de somn sau de orice altceva, ce le-am oferit, fara sa cerem nimic in schimb.

Asa ca multumesc, si ma intorc la obligatiile mele. Cele intrinsece. Le iubesc pe acelea.

Later edit: S-a continuat si azi vita cea bella de la facultate…