My Weblog

Am sa fac o incercare, ca acesta sa fie ultimul post aspru-critic/pesimist, in proportie de mai mult de 30%, pentru ca am primit plangeri bine fondate.

Daca spun ca nu inteleg ce placere gasesc oamenii in a sta in mizerie, nu spun nimic nou din doua motive: primul ar fi ca asta se vede, oricum, in jur, iar celalalt ar face apel la faptul ca ne-am obisnuit sa vedem asta.

Ok, recunosc ca nesimtirea n-am sa o inteleg niciodata nici daca mi-ar fi demonstrata matematic, pentru ca este un act voit, fie el datorat unui prost set de obiceiuri, fie unui prost cuplu minte-om. Dar m-as simti ceva mai bine sa explic cum se face ca vointa unor oameni (antrenata de atata nesimtire) reuseste sa surclaseze ceea ce credeam ca e un instinct: nevoia de frumos, de armonie, de a-ti marca locul cu o amprenta care sa te faca, macar pe tine, sa te simti binevenit.

M-a deprimat putin vederea, de cateva ori in ultimele cateva zile, a caminelor in care am stat, si a halului in care au ajuns, dupa ce impresia generala a intregului timp petrecut acolo a fost ca nu am primit ceea ce am meritat. Intr-adevar, unii nu meritau nici putinul pe care l-au primit, asa cum altii nu meritau nici cat de mult au primit.

Ceea ce vad pe strazile Bucurestiului nu merita comentarii sofisticate, pentru ca orasele romanesti sunt mediul ideal pentru manifestarea animalismului. Probabil ca atmosfera semi-apocaliptica din punctul de vedere al bunului-simt si al armoniei (minimale) functioneaza ca un impuls pentru inca un gest de dispret. Si apoi inca unul… Dar urasc sa vad cum gasesc nesimtire si delasare pana si acolo unde nu ma astept. Imi permit orgoliul de a judeca lucrurile astfel pentru ca, in “viata mea”, trecuta deja prin doua prefixe, am vazut multi si multe. In plus, am un simt al contrastelor si nu ezit sa compar, aproape involuntar, toate lucrurile cu care intru in contact.

E chiar atat de placut sa iti bagi si tu picioarele acolo unde, deja, toata lumea si le-a bagat? Exista in noi o nevoie primara de a ne baga picioarele si principiile sunt cele care ne dicteaza sa o facem acolo unde au facut-o deja altii… Ca sa nu deranjam?!…

As vrea sa cred ca e vorba de o gandire ingusta, lipsita de perspectiva, dar, de la un punct incolo, chiar si aceasta scuza paleste. Avem exemple, chiar langa noi, care nu pot razbi. Nu trebuie sa ne uitam, neaparat, in curtea vecinului cu steag albastru si stelute pentru ca inventam scuza nivelului de trai, de parca raspunsul la intrebarea “ce a fost intai, disciplina impusa de regimul politic sau cea intrinseca?” ar fi, tamp, “banii”.

E dureros sa poti gasi argumente care confirma ceea ce, din orgoliu, iti negi cu vehementa in fata celor care te acuza. Cel putin, sansa de a te trezi la realitate e fifty-fifty, si cel mult, tot atat.

E destul?

Nu stiu exact ce e si in ce fel “ca la 20 de ani”. Poate ca asta e si rostul comparatiei, sa poti folosi varsta ca pe o interface in orice caz viitor care s-ar potrivi. Din tot ce am vazut pana acum, pot sa deduc faptul ca pentru marea majoritate e de ajuns sa mentionezi varsta de 20(+) ani ca sa nu iti mai ceara detalii despre temperament, pasiuni sau intentii. Poate ca este o generalizare mult prea grosiera, poate ca gresesc judecand judecata altora, dar imi este cert faptul ca impresia s-a schimbat, ca o anumita destanta fata de restul lumii s-a marit, pentru simplul fapt ca am intrat mai adanc in ea.

Eu nu ma simt cu nimic diferit si, poate ca ar fi trebuit sa incep chiar cu asta, nu vad nici un motiv pentru a ma simti sau pentru a cauta motive sa ma simt, pentru ca si fatzada e importanta astazi, chiar daca importantza ii este data de catre fiecare dupa bunul plac. Poate ca din teama de a nu lasa un prag lipsit de inteles intr-o perioada atat de “plina” a vietii, s-a spus ca varsta de 20 de ani ar trebui sa fie atat de frumoasa tocmai din cauza ca nu marcheaza nimic in mod clar: e o trecere (perioada de tranzitie, dupa cum e la moda de prea multi ani), deci e in egala masura un motiv pentru a te bucura de tot ceea ce poti atinge acum si de a te simti putin stupefiat de faptul ca viata iti arata fie ca totul e la fel ca inainte, fie ca lucrurile care se pot schimba, nu pot fi schimbate de catre tine. Inca o similitudine cu perioada de tranzitie a Romaniei. Daca as spune ca nu mai am griji, m-as minti doar pe mine insumi, pentru ca grijile nu tin cont de varsta si nu le intereseaza cand e ziua ta. Ele sunt acolo, intotdeauna, iar felul in care le rezolvi poate sa depinda foarte usor de varsta. Insa, felul in care le privesti (pentru ca o grija nu mai e grija dupa ce nu o mai poti privi), nu va fi nicicand legat in vreun fel de acea parte interioara responsabila cu numaratul anilor. Partea stupefiata, de mai sus.

Am avut o conceptie interesanta de-a lungul copilariei, legata de felul in care vedeam viitorul. Ma vedeam de multe ori mai mare, peste o treapta sau mai multe, fara sa imi doresc neaparat sa “ma fac mare” pentru ca am aflat la momentul potrivit ca oamenii mari gresesc, ca ei intretin raul si ei sunt motivul pentru care toate adjectivele urate au fost inventate pentru oameni. Mi-am imaginat gradinita, scoala, liceul, dar nu m-am putut imagina la facultate. Un lucru pe care nu l-am spus nimanui, niciodata, era faptul ca dupa ce mi-am dat seama (cu o minte de copil) ca nu ma pot imagina la facultate sau mai departe, am tras concluzia ca nu se poate fi decat un singur motiv in spatele acestei bariere: faptul ca nu voi trai indeajuns pentru a ajunge acolo. Si, culmea e ca m-am impacat cu ideea fara ca macar sa trebuiasca sa trec prin procesul de impacare. De ce mi-a fost usor? Imediat voi spune.

Cand eram mult mai mic, aveam intotdeauna un tipar pe care il aplicam oamenilor de diferite varste, probabil si din cauza ca nu cunosteam prea multe exemplare din fiecare categorie, iar asocierea cu varsta era, de fapt, o asociere cu o persoana cunoscuta. Multi inca nu au scapat de tipar la varsta la care trebuiau sa scape, ceea ce poate sa insemne ca nu au scapat de mintea cu care l-au gandit initial. Bine, nu voi mai trage concluzii. Si, bineinteles ca vecinatatile varstei mele mi le vizualizam prin prisma mea: cum am fost, cum sunt, cum voi fi, pentru ca nu vedeam viitorul nesigur, ci asa cum trebuia sa fie. Credeam ca stiu cum trebuie sa fie viitorul… O consecinta a faptului ca nu ma vedeam la facultate se rasfransese si asupra tiparelor mele: oamenii de 20 de ani, oamenii mari (si medii…), oamenii de la facultate, erau ei, nu eram eu. Aceasta este ceea ce m-a ajutat sa trec in totalitate peste limitarea de ani pe care mi-o atribuisem, prin metode “logice”… poate e greu sa va imaginati o senzatie care va anihileaza senzatia unei pierderi doar datorita unei convingeri ca nu vi s-ar fi cuvenit niciodata acel lucru; cred ca ar fi bine sa mai putem simti asa ceva din cand in cand. Si poate ca pare incredibil ca aveam astfel de ganduri la varste atat de fragede, dar nu erau constiente: pur si simplu faceau parte din realitatea mea. Si cred ca oricine s-a simtit, macar la inceputurile vietii, extrem de bine, in realitatea sa. Nu era neaparat buna sau rea: era realitatea mea, era vorba de mine, iar lucrurile asa trebuiau sa fie, si nu altlfel.

As mai fi povestit despre ziua de ieri, despre asteptare si realitate, si, nu in ultimul rand, despre oameni, pentru ca ei sunt cei mai interesanti, nu eu, insa cred ca nu-si mai are rostul, cel putin nu acum.

Daca ati ajuns sa cititi pana aici, as vrea sa va las cu impresia de moment, chiar daca nu e spectaculoasa prin nimic.

PS: 20-ul s-a intamplat ieri.

Am ramas distras de la sudoku-ul meu din timpul unui seminar de filosofie (am scos CV-ul…credeti-ma pe cuvant ca sunt la calculatoare…) cand am auzit ca “in invatamant raman cei mai putin capabili”. Bine, am spus, oricum majoritatea oamenilor incapabili pe care i-am intalnit in viata mea erau, in proportie de 80%, profesori, dar sa auzi asa ceva de la un profesor e cam deplasat.

Discutia pornise din cauza lipsei de chef de a ne face datoria. In mod normal, seminarul acela e un monolog, din cand in cand tinut de cate unul dintre noi, dar lumea evita sa se implice. Ne plangeam si noi, pentru a mia oara, ca de obicei, persoanelor nepotrivite si lipsite de autoritate (un fel de poiana lui Iocan) despre calitatea invatamantului, despre faptul ca si ultimul student din facultatea asta ar sti cum sa imbunatateasca ceva la nivel functional, dar nimeni din conducere. Nimic nou, pana in momentul in care mi-am dat seama ca discutam cu cineva care nu era constient de acest fapt. Mai exact, printre profesori nu se stie decat ce se face, ce se preda, dar pe nimeni nu intereseaza cum se preda; iar daca intereseaza pe cineva, probabil ca entuziasmul revolutionar se stinge brusc, in momentul in care gasesc nenumarate motive de a-si argumenta propria lipsa de imperfectiune (asta implica perfectiune, sau autosuficienta?).

Pare incredibil cum, in state (informatie via Andrei), nu ti se cere decat o minte deschisa si o luna de pregatire in mainile statului, pentru a ti se asigura o medalie la internationala. Greseala noastra e ca nu se stie, acolo unde ar trebui, al cui e meritul ca cei buni ajung sus, sau chiar meritul ca cei buni ajung sa fie buni. Noi muncim, noi invatam, noi citim pdf-uri tehnice ca pe romane siropoase, noi ne ducem pe Wikipedia asa cum ne-am duce la toaleta, noi tragem 3 variante de cursuri in speranta ca, intr-un final, cineva a inteles ce scria pe tabla infecta, noi invatam, in plus, ceea ce ne completeaza in mod util, CV-ul; noroc ca noi stim ce sa invatam. Poate ca, intr-un final, asta e meritul celor care ne invata. Dar parca asta se spunea despre scoala/liceu: ca iti deschide un orizont, ca te invata sa inveti. Stop, fratilor, destul cu orizonturile; e timpul sa mai si punem mana, nu doar sa ne uitam. De acord, nu toata lumea vine la pomul laudat (invatamantul romanesc) cu sacul (mintea deschisa), dar daca nu tine nimeni cont de cei care reprezinta cererea in domeniul acesta, nu prea mai ramane nimeni care sa merite luat in seama.

E putin absurd si putin trist. Noi ne supunem invatamantului pentru ca vrem sa ajungem departe. Daca am functiona toti dupa citatul de mai sus, celor mai slabi profesori le-ar corespunde cei mai slabi studenti. Prea multa bijectivitate strica.

Nu-mi sta in fire sa dau vina pe cineva, dar, nici daca as vrea, nu as avea pe cine sa arat cu degetul. As putea arata situatia cu degetul, dar cui? Si asa ma intorc la cei pe care as putea sa dau vina…

Mi-ar parea rau ca ignoranta sa se datoreze doar lenei de a invata pe niste oameni dornici ceea ce trebuie si prin metodele adecvate. Profesorii sunt, totusi, niste oameni capabili, chiar daca ajung sa fie astfel din cauza experientei, si nu a eforturilor proprii sau a facultatilor pe la care au fost. Poate ca nu le-a placut intr-atat de mult sa fie profesori, ca si stiinta pe care o poseda, dar exista, totusi, o responsabilitate. Eu am responsabilitatea de a ma ocupa de viitorul meu, ei ar trebui sa o aiba pe aceea de a se ocupa de viitorul nenumaratilor studenti care le trec prin maini. Sau, daca nu pot sa le faca ceva bun si util pentru acest viitor, cel putin sa nu le stea in cale. Dar exista si orgoliu, exista si nevoia de a-ti alimenta autoritatea cumva, si, din pacate, exista o credinta comuna cum ca fara acestea ai avea ceva de pierdut. Nu vreau sa ma gandesc a cui responsabilitate e mai mare, pentru ca, oricum, una fara alta nu pot exista.

PS: Eu lucrez in invatamantul… particular

Tag-urile sunt, totusi, o forma foarte eleganta de spam

Dar, cel putin, e productiv, stimuleaza imaginatia, si iti da o noua ocupatie, in caz ca tocmai scriai un mass pentru messenger

5 lucruri fara de care nu pot trai:

1. Eu insumi, apa, aer, mancare, bunatate, dragoste etc… (evident)
2. Un ceas. Oricare. De orice fel. In orice aparat.
3. Un scop, un viitor deschis, cu ceva motivatie in urma, pentru a-mi da cate un sut in momentele de discontinuitate.
4. Telefonul mobil, de-abia pe 4. Am trait cand l-am lasat acasa. Cu greu.
5. Oamenii din jurul meu. Cred ca totul are un rost si cel putin unul il stiu si eu: ma fac sa ma simt bine.

As mai fi adaugat, poate, pana la 10, si cultura, bunul simt, un calculator, internetul, zilele lipsite de griji.

Am 4 persoane carora le-as putea da leapsa mai departe, dar am gasit cate un motiv pentru care fiecare n-ar fi prea fericit sa primeasca. Asa ca, feel free. Considerati ca fac broadcast (nu spam!)

Acum putin timp am dat peste un articol de pe Internet, pe care nu l-am citit cu prea mare atentie (ce frumos mod de a incepe un post ) care analiza situatia prezenta a unei asa-zise rivalitati dintre mediile de informare si se axa, in principal, pe explicarea cauzelor care au dus la un declin al mediilor clasice; clasice pentru prezent, recente pentru trecutul apropiat. Ideile nu erau inovatoare, dar nici lipsite de suport. M-a atras, insa, ca unul dintre acele lucruri simple, care nu iti ofera o utilitate imediata, ca cele pe care le cauti ceas de ceas, dar care iti face placere tocmai pentru ca nu ai mai avut demult timp sa te mai gandesti la el.

Poate ca numai pentru noi, cei care dormim cu Internetul la 2 metri de pat, schimbarile sunt atat de radicale. Nu sunt atat de vechi amintirile (proprii sau doar pentru ca au ajuns laitmotive) unor discutii sau certuri despre statul prea mult la televizor, care era implicit asociat cu pierderea de timp. Adevarul e ca, oricat de lenes ar fi oricine, exista in fiecare o cautare constanta de ceva interesant, care sa concentreze o atentie debusolata de prea multele lucruri pe care le-a ignorat. Cred ca “implinesc” aproape 3 ani de cand nu am mai “zacut” la televizor, pentru un film, cautand ceva interesant, asteptand (repet, asteptand!) sa aflu detalii despre vreo stire; despre muzica nici nu are rost sa mai vorbesc. Pentru ca, impreuna cu cea mai mare parte a generatiei mele (cel putin selectand din acea parte cu care ma aseman) am migrat spre calculatoare, pe care le controlam noi, nu un ghid TV, spre Internet, caruia ii comandam noi ceea ce, unde, cat si cum dorim.

Conform logicii, ar trebui sa gasesc o sursa de comoditate in toate acestea. In general, tehnica evolueaza prin cei harnici, pentru a-i face si mai lenesi pe cei deja lenesi. Da, veti spune ca tehnica avansata scurteaza timpii de “productie”, dar tehnica nu garanteaza si nu obliga pe nimeni ca timpul castigat va fi fructificat cumva. Sa spunem, pentru moment, ca aduce diversitate vietii, cel putin. Intr-adevar, e mai comod pentru ca nu trebuie sa iti mai planifici programul dupa sursele de informare sau divertisment, ci iti planifici sursele dupa restul programului, in cazul in care ai asa ceva. Pe de alta parte, cred ca parintii ar prefera, in locul unui copil care sta 10 ore la televizor cand nu are ce face, un copil (sau acelasi…) care sa stea 10 ore la calculator, facandu-si singur rost de tot ce are nevoie, cautand metode pentru a obtine mai repede, mai eficient si superior calitativ, invatand sa selecteze ce-l intereseaza din tot ceea ce exista, avand ocazia astfel sa cunoasca, chiar daca superficial, chiar si ceea ce nu-l intereseaza, si enumerarea ar putea continua. Nu comentez aici cotiturile extreme pe care le poate lua din cauza unor astfel de activitati, cum ar fi o dependeta care i-ar reduce orizontul social (ajung sa nu mai fie multumiti de viata de zi cu zi si o prefera pe cealalta, infinit mai dinamica) sau dependenta de elementele total neconstructive la care are acces.

O mare parte dintre oamenii pe care ii cunosc indeaproape fac parte din categoria de mai sus, a celor care au inceput sa comande si au renuntat sa astepte. Dar, faptul ca mai exista inca oameni care, dupa 5-7 ani de butonare in fata propriului calculator inca mai cred ca un virus poate sa stea in RAM si dupa ce au inchis calculatorul, sau care inca n-au inteles ca cel mai important lucru la o eroare, cand ceri ajutorul cuiva, e eroarea in sine, nu faptul ca “nu merge” ceea ce vroiau sa faca ei, nu inseamna cine-stie-ce evolutie. Ma gandesc, insa, si ma amagesc cu gandul ca se putea si mai rau, anume sa nu fi descoperit vreodata calculatorul si sa nu aiba idee nici cum si nici de ce ar vrea sa faca acea chestie pe care o faceau cand au primit eroarea pe care nu stiau sa o descrie.

Deci exista, totusi, un echilibru intre tendinta de a usura viata si tendinta de a depune un efort in directia aceasta. Partea pozitiva aici este faptul ca echilibrul nu permite ca cineva sa vrea sa isi imbunatateasca felul de viata si atat, sa astepte doar. Din pacate, partea negativa a echilibrului este ca el implica o limita a efortului depus. Cu alte cuvinte (la propriu), stiu ca imi plac comediile, stiu ca am acces la toate prin cateva clicuri (moralitatea legalitatii priveste pe fiecare), dar de ce sa ma chinui sa aflu ce imi place? Ia sa dau un mass pe messenger cu “Zicetimi si mie o comedie mijtooooo!!!!111″. Atunci ce insemnatate mai are faptul ca respectivul poate a reusit sa instaleze si sa configureze o retea de bloc daca refuza sa dedice un efort chiar si pentru el insusi? Are insemnatatea pe care o are, si atat.

La americani, cel putin, televiziunea a mai castigat ceva prin HDTV si serviciile interactive tot mai sofisticate, dar, probabil ca odata cu Blu-Ray-ul vor pierde si avantajele acestea. Deja pirateria si-a spus cuvantul si aici.

Eu am renuntat la televizor si radio pentru ca am ales un (cel putin) echivalent, nu pentru ca mi-as fi denaturat nevoile. Nu am renuntat la reclame, nu am renuntat la o anumita forma de prezentare, nu am schimbat un continut cu altul, ci, pur si simplu, m-am adaptat nevoii de informatie, eficientizand, selectand, pentru a putea mai apoi sa selectez si mai mult, si mai mult… Pana cand? Pana la limita teoretica ce spune ca omul poate retine aproximativ un milion de lucruri distincte. Retin si eu, recunosc, destule prostii, dar diferenta dintre prostiile alese si cele acceptate ca intr-un burete e cam ca diferenta dintre prostiile de la Politehnica si cele de la Ciao Darwin (si alte emisiuni derivate, mostenite, extinse, implementate…)

PS: Nu incurajez in niciun fel pirateria. Daca vi s-a parut astfel, recititi cu propozitia anterioara in minte. Daca tot vi se pare astfel, argumentati, va rog.
PPS: Cum au putut romanii sa traduca titlul filmului “Children of men” prin “Copiii tatalui” ?! Parca ar fi vreo scriere de Slavici (huo, Mara!) sau Creanga.

Sunt in tren, la o ora la care nici macar cei care nu au fost la petreceri aseara, nu s-au trezit. Dar, multumita miilor de ani de evolutie (si, nu in ultimul rand, prosperei industrii navale germane…) si deloc multumita CFR-ului, pot sa imi pun gandurile in ordine si aici. Pentru mine si pentru altii, deopotriva; pentru mine, exclusiv, nu cer decat niste ore decente de somn, de care nu am avut parte. Asa ca mai aberez pentru cateva momente de fatza cu voi, in speranta ca eventualele rateuri si nonsensuri le veti pune pe seama unor conotatii ascunse si profunde (se poate una fara alta?) cand, in realia, lucrurile nu prea stau asa.

Am lipsit o perioada pentru ca am fost plecat sa vad oameni si locuri, iar cand nu am fost plecat mi-am ocupat prea mult mintea cu treburi lumesti. Am vazut cu surprindere ca vizitatorii continuau sa vina, ceea ce mi-a oferit o motivatie (de cate lucruri cu lipsa de finalitate am parte in rest…) dar incomparabia cu efectul unui comentariu atat de dragut pe care l-am gasit

[controloarea s-a uitat pentru prima oara pe legitimatie, la facultatea la care sunt, si a zambit, o fi un semn ca ar trebui sa fac si eu la fel…]

E greu sa explici sentimente. Sunt acele momente in care o suita intreaga de evenimente, imagini (interioare) si senzatii iti trec prin minte incredibil de repede; asta se intampla cand vocea interioara tace si uneori cred ca merita sa imi pun intrebarea “de ce tace?”. Poate pentru ca nu are ce sa spuna, poate pentru ca mintii ii este mai usor sa ia acele idei ca atare si sa nu le explice/exprime pentru ca atunci nu ar mai fi ideile in sine, ci o abstractizare ca rezultat al unui mediu de transmisie inadecvat, verbal. La fel de greu imi este acum sa spun cu ce m-am imbogatit “psihiceste” in weekendul acesta. Ce mi-au dat oamenii si locurile? O farama (poate un junghi) de realitate, o trezire din nestiinta timpului, o analiza bruta a algoritmului de inaintare prin viata aceasta. Am mai vazut ca nicicand cum oamenii se trec si incep sa semene cu cei care nu mai sunt, ceea ce nu-mi ofera decat un motiv de intristare gandindu-ma la ocazia urmatoarei vizite in acele locuri.

Se adevereste, sub o anumita forma, expresia “vezi, ba, ninja, ca nu-i ca-n filme?” cand vezi ca locurile frumoase, ale copilariei, nu mai sunt decat in amintirea ta, realitatea nemaioferind cunoasterii simturilor ceea ce a oferit odinioara. Atunci, cu mai multa incapatanare, refuz sa accept schimbarea si ma straduiesc sa ignor ceea ce am cautat atata timp, cu atata ardoare, ca sa-mi conserv, din fericire, amintirile si, din pacate, doar amintirile.

Deci exista un timp si pentru trecerea timpului, dar pe acela il simte fiecare cand are timp sau cand nu mai are de ales. Poate ca ar trebui sa mai lasam deoparte, din cand in cand, ceea ce oricum trece de la sine, conform legilor firii, si sa ne ocupam de trecerea noastra. Daca tot trecem, hai sa o facem onorabil, lasand amintiri de care cineva sa se tina cu dintii, si cu acea mandrie ca traim intr-o lume a tuturor posibilitatilor.

O lume in care, la GMT+2, tocmai a rasarit soarele

Intotdeauna m-a “fascinat”, daca pot sa ma exprim intr-un mod foarte pertinent, cat de negativisti pot fi cei din jurul meu. Sau, “aproapele” meu, daca tot suntem la sensuri conotative. Nu i-am inteles niciodata pe cei nervosi din fire, pe cei care dovedesc lipsa de incredere de la bun inceput, nu i-am inteles pe cei nemultumiti din nimicurile care le fac viata mai interesanta fara sa stie, si n-am putut accepta pe cei care vad numai negru in jur, care (cred ca nu li se) acorda sanse, care se imping singuri spre ceea ce urla in gura mare ca urasc si le deranjeaza ritmul deja inuman de viata.

Prin definitie, consider ca fiinta umana e buna, desi mai am nevoie de ceva cercetari in domenii pana sa ajung sa pot purta o discutie in contradictoriu pe tema aceasta si de care sa nu imi fie teama ca as putea sa o pierd. Dar, pentru moment si pentru mine, sunt sigur de aceasta. Stiu ca intervine problematica relativitatii binelui, dar daca nu crezi ca iti poti da seama ce e bine si ce nu e in toate cazurile de simpla si evidenta alegere, poate ca ar trebui sa iti indrepti atentia spre niste oameni specializati, nu spre un blog de calculatorist. Si chiar si cu tot relativismul acesta, un lucru clar este ca toti se lupta sa le fie “bine”, ceea ce ma asigura ca fiecare are, pentru sine, o notiune a binelui. De ce sa-ti fixezi, atunci, un orizont care iti arata doar ceea ce nu iti doresti? De ce nu poate fiecare sa fie constient de binele pe care il are?

Desi as fi negat daca mi-ar fi spus cineva ca as ajunge sa spun asa ceva, negativismul l-as trata mai intai cu o bataie buna. O trezire la realitate, in efect, si, diverse metode, in practica. Pentru ca e voita, chiar daca e o obisnuinta. Ca un viciu, pe care nu ti-l mai poti explica dar totusi reusesti sa gasesti argumente pentru tine insuti pentru a-l intretine. Trebuie trezit la realitate pe cel care se considera victima din orice, care, cu incapatanare, cauta sa aduca acuze celorlalti, pentru ca nu accepta sa fie incriminat… cel inculpat trebuie disculpat, in nici un caz pedepsit pentru ca el e, prin definitie, bun… nu-i asa?

Si consider sa cred ca manifestarea negativismului este, intr-adevar voita, pentru ca intr-un final fericit si dorit, dupa prea mult efort, inculpatul cedeaza si accepta, poate ca efect al lucrurilor deprimante care l-au inconjurat atata timp si care, acum, in sfarsit, au pus stapanire si pe el… ajungand sa fie propria victima a nemultumirii lui. Dar pentru aceasta e nevoie de epuizare. Si poate si de un salariu.

Dupa vreo 2 exemple recente mi-am dat seama ca tot intre negativisti gasesti si cel mai mare orgoliu; pun un pret absurd pe propria persoana (sau e absurd, cel putin, prin ce se echivaleaza) si, teoretic, cel putin, a le aminti faptul ca prin lamentare isi altereaza integritatea eului lor, ar trebui sa ii puna pe ganduri. In fond, sunt persoane responsabile, fata de care nimic nu e asa cum ar trebui; atunci ce e o lamentare fara rezultate? Vina autorului?… Implicit am observat ca isi alimenteaza o necesitate de a fi corecti, pentru a-si putea exercita, in liniste interioara, atitudinea critica. Practic aceasta e si bariera pe care trebuie sa o treaca un eventual tratament: sa-i faca sa cedeze atitudinea care ii scuza in permanenta, atitudinea care ii face sa nu simta raspunderea pe care o au, chiar si pentru ceea ce critica.

Mai practic vorbind, o conversatie cu o astfel de persoana (daca doresti sa obtii ceva bun in urma ei) nu prea poate decurge normal, pentru ca te lupti cu o personalitate foarte puternica si, mai ales, hotarata. In ceva, nu conteaza, dar, in niciun caz, spre ceea ce incerci tu sa-l convingi, pentru ca el insusi e convins ca are dreptate. De ce ar asculta mai mult de 3 cuvinte din gura cuiva care nu traieste in interiorul lui, care nu vede lumea cu ochii lui, care nu are aceleasi probleme ca el? In primul rand pentru ca acel cineva are mintea si rabdarea necesare de a lua taurul (altuia) de coarne: astfel poti profita de ceea ce el considera puncte tari, anume de propriile lui vorbe. De cele mai multe ori, acestea sunt niste automatisme negandite decat in forma, dar reauzite si reinterpretate, ar putea sa dea de gandit celui care se aude pe el insusi. El nu va gandi nici macar legatura dintre 3 replici consecutive (raspunsuri), dar ar putea parea surprins sa-si auda propriile idei contrazicandu-se. Tu ai timp sa le filtrezi, el crede ca nu are nevoie.

Pe de alta parte, oricat de mari si de tari s-ar crede, am vazut la negativisti un orizont foarte limitat, in care totul are insemnatate imediata si orice are efect, se numeste astfel daca il are imediat. Trebuie tinut cont si de aceasta pentru ca nu vei obtine nimic dintr-o discutie laborioasa cu cineva care are un buffer de o replica la un moment dat. Cel mult, daca vei atinge niste corzi sensibile, il vei face ca, dupa discutie, sa isi aminteasca o replica de-a ta care l-a pus pe ganduri si daca nu va reusi, va da totul uitarii. Nu poate sa isi formeze o idee concisa si complexa, ci doar una concisa si scurta, care sa incapa in acel buffer de o replica si, eventual, sa si-o poata repeta la nevoie. Dar, inconstient este el de faptul ca necesitatea de a reduce totul la o replica salvatoare (plictisit poate de atatea complexitati aducatoare de indispozitie) scade cu mult din valoarea a ceea ce ar fi trebuit el sa invete.

Daca esti pregatiti sau nevoit sa faci fata unui astfel de specimen, inarmeaza-te cu rabdare si invata de la el sa nu retii tot ce auzi. Daca esti slab, s-ar putea sa iti spuna ceea ce stiai si tu intr-o lumina in care abia astepta pesimistul din tine sa le vada, pentru ca sunt atat de clare ideile atunci cand esti de acord cu altcieneva in ele. De asemenea, chiar daca simti ca esti pe drumul cel bun, nu interveni ca mediator intre el si problema (in cazul fericit in care o identifici sau sunt in numar finit…) pentru ca, dupa ce va scapa de ea, nu va fi invatat sa o trateze constructiv, prin propria vointa. Practic, revenind la metafore, iti dai seama intotdeauna cat de departe ai ajuns cand incerci sa te intorci. Asta te va face sa te gandesti de doua ori… a doua oara.

… nimic, doar tot mai mult frig.

Nu mi-a placut niciodata iarna, decat in descrieri si in compunerile despre (vacanta de) iarna. Sau in pozele, care starneau doar un singur simt, din cartile pentru copiii, sau in manualele din scoala primara (intr-un fel, totuna sunt). De fapt, nu mi-a placut niciodata nu pentru ca vremea sau peisajul, de obicei mohorat, mi-ar provoca neaparat o anumita stare de spirit, ci pentru ca sunt nevoit sa imi duc viata, in acelasi ritm ca si pana atunci, dar in conditii mai grele. Pierd mai mult timp pentru fiecare lucru, mai multa energie si mai mult efort pentru lucruri de rutina. Iar toate acestea ma afecteaza pentru ca, fiind nevoit sa imi pastrez ritmul, nu pot sa nu ma gandesc la lucrurile de rutina, sa evit ceea ce mi se pare dificil, sa lenevesc… nu ma pot adapta frigului pentru ca nu mi se permite.

Nu-mi place pentru ca nu par sa fiu facut pentru frig… imi place sa “ard” la soare, oricat de cald ar fi, iar frigul il simt intotdeauna amplificat, disconfortul fizic resimtindu-l si in temperament. Nu-mi plac diminetile, cand niciun loc nu e mai cald decat cel din pat, cand dusul e infiorator, doar la gandul de a astepta apa sa se incalzeasca si, uneori, in mod zadarnic, pentru ca e prea devreme, iar locatarii probabil nu prea folosesc apa calda dimineata. Nu-mi place senzatia de a ma izbi frigul de afara, pe care il resimt fara sa ma fi adaptat, dupa ce am iesit din casa (parter…), dar, cel putin, metroul este intotdeauna cald, la fel si senzatia de a nu-mi putea incalzi mainile indeajuns, pentru ca nu pot sa le bag nicaieri mai adanc de buzunare, poate doar in mine insumi… degetele reci care cand imi ating fatza calda, par ca nu sunt ale mele… inspaimantatoarea senzatie de a realiza ca nici macar nu le mai poti face sa te doara…

Nici vizual, iarna nu e cea pe care invatam sa o iubim in scoala primara… In orasele noastre, zapada e alba doar dupa ce a fost “produsa”, dupa care incepi sa-ti dai seama ce e chestia pe care calcai si credeai ca e doar asfalt, uniform. Ajungi sa nu te mai poti juca decat cu zapada de pe masinile abandonate, care se innegreste si ea, intr-un final, de la poluare. Drumul de dimineata, oriunde ar duce el, te poarta printr-o natura gri, care acum pare si mai gri in contrast cu zapada, sau si mai gri din cauza ca totul e gri, daca nu e zapada. Cainii sunt mai violenti, cersetorii mai insistenti, soferii mai nervosi, oamenii mai egoisti. Ti se pare ca asisti la introducerea unui film, care prezinta o situatie plina de nevoi si nemultumiri, si ai tendinta sa crezi ca exista o continuare care va termina monotonia si iritarea, iar lumea va reveni la o stare de multumire, pe care ar fi trebuit sa o aiba inainte. Dar nu e astfel, desi pare sa dea in continuare aceasta impresie, doar pentru ca totul pare prea deranjant ca sa poata fi astfel in mod normal. Ma bazez pe faptul ca ne-am obisnuit sa caracaterizam situatii comparativ, in loc sa le evaluam critic, dupa criteriile noastre.

Pentru mine, iarna inca mai inseamna drumurile de dimineata, devreme, spre liceu, unul dintre putinele locuri in care mi-as fi dorit sa fiu la acea ora, cu acele obligatii; imi aminteste de intunericul de afara, care ma facea sa mi se para ca e anormal sa mi se ceara sa gandesc la o ora cand inca ma “intretineam” cu lumina artificiala.

Astazi mi-am dat seama ca mi-as dori sa am o masina, ca sa ma simt oriunde aproape ca acasa, sa ma simt ca acasa chiar si in drum spre casa, chiar daca ar fi traficul greoi, pentru ca nu m-as enerva niciodata. Pentru ca stiu ce inseamna sa mergi pe jos, aparandu-te de ploaie cu mapa si cursul de programare…

Am iesit acum cateva ore la o mica plimbare prin Bucuresti, cu cateva probleme in minte pe care aveam nevoie sa le rezolv, dar nu le-am rezolvat. Asa ca am continuat intr-o plimbare cu un semi-scop, cu parere de rau ca nu mi-am sunat cativa cunoscuti din preajma, sa iesim la o vorba goala si un pahar plin.

Ieri credeam ca stiu ce m-a facut sa imi placa iesirea, chiar si inainte de geek-meeting si, pe deasupra, mai eram si increzator. Astazi, increderea in propriile pareri a palit putin si nu se datoreaza in mod special unor evenimente de mare amploare. Sunt multe si marunte si am avut nefericitul prilej de a fi prezent la atat de multe, cand, in mod, normal, stiu sa ma feresc de ceea ce m-ar putea afecta. Si nu ma refer doar din punct de vedere fizic, ci si la acel nivel la care ajung sa scriu pe blog un entry ceva mai dramatic, cam ca acesta. In fine, nu are rost sa enumar evenimente din simplul motiv ca a face reclama la ceva rau nu are cum sa aduca nimic bun.

Am ajuns, intr-un final, in zona pietei constitutiei, unde se tinea concertul de protest impotriva unei legi ce urmeaza a fi votata de Parlament, cu referire la cenzura elementelor de defaimare… de fapt, mai bine cititi direct din textul legii:

“in Romania sunt interzise orice forme, mijloace, acte sau actiuni de defaimare si invrajbire religioasa, precum si ofensa publica adusa simbolurilor religioase.”

Sa la luam putin pe rand. Mai intai, recunosc ca nu am stat decat vreo 20 de minute, ca sa aud ce au de zis, de cantat si sa studiez putin oamenii de pe acolo, eventual ce si cum vorbesc intre ei, si facand vreo 2 poze, ca dovada. Pentru ceea ce am sa afirm, am sa aduc argumente, deci daca voi deranja pe cineva si va vrea sa vina cu contra-afirmatii, rog sa vina si cu contraargumente. Termenul de protest ar putea fi considerat gresit ales, nu din cauza ca nu s-a aruncat cu sticle (cel putin nu in zona mea) sau nu s-a incaierat nimeni vizibil cu cei de la jandarmerie, ci din cauza ca participantii la protest, cei care ar fi trebuit sa vina infometati si sa plece indoctrinati, erau incredibil de pasivi. Cei mai multi care venisera nici nu stiau despre ce e vorba (sincer, nici eu nu stiam exact inainte de a ajunge acolo dar am vrut sa vad daca in 10 minute reusesc sa imi dau seama…n-a fost chiar asa), se asteptau la un concert rock, multi erau deranjati de discursurile lamentabile dintre melodii si majoritatea aveau pe fatza o expresie de parca venisera sa se uite la o bataie (“ce fac aia acolo?”). In rest, publicul se bucura cum putea de muzica: erau cativa in fatza scenei care regretau ca nu pot sa lesine la comanda, ca la Michael Jackson, iar restul stateau ceva mai departe, in bisericute, la taifas, nederanjati si neimpresionati de ce se intampla pe scena.

De pe scena, insa, am inteles la un moment dat la ce asistam. S-ar parea ca rock-ul din Romania este extrem de jignit pentru ingradirea libertatii de exprimare. Asemanau noul “regim” cu comunismul (“the new communism” scris pe scena), se dadeau tricouri cu secera si ciocanul si se faceau “strigari” la care publicul trebuia sa fie de acord cu scena sau, sa ridice degetul mijlociu spre Parlament, dupa caz. Se striga ca rockerii ar trebui sa se simta jigniti pentru faptul ca nu li se mai aplica democratia; se argumenta absurditatea celor de la conducere prin faptul ca ii considera pe toti satanisti (daca se interzic crucile intoarse si acolo nu era nici un satanist, nu inteleg pe cine au mai deranjat). De asemenea, mare durere era in sufletul organizatorilor faptul ca li s-a interzis sa consume bere in (auzi dom’le argument!) acelasi loc in care se tine festivalul berii. De asemenea, au fost atat de renegati incat nici macar jandarmeria nu a vrut sa vina sa pastreze ordinea. In plus, cei de pe scena tineau sa avertizeze impotriva pericolului de a se infiltra in public raufacatori cu interese politice, care sa boicoteze adunarea. Adevarul e ca lumea avea bere. Si nu adusa in buzunar, ci sticle de 2.5 litri (stim cu totii acele marci selecte care se vand la PET de 2.5 …), si jandarmii erau la locul lor, patruland prin multimea mofluza, politia dirija circulatia, iar pompierii erau si ei pe pozitii. Astfel ca mi s-au parut de-a dreptul stupide argumentele care ar fi trebuit sa ne trezeasca la realitate. Si e cu atat mai jalnic sa ajungi sa minti pe fatza publicul cand scopul unui astfel de concert era sa ii convinga pe toti ca trebuie sa ia atitudine. A propos, daca erau toti intr-un gand nici n-ar mai fi fost nevoie de un astfel de concert (despre care cativa din public spuneau “asta nu e concert”), asa ca singurul scop logic pe care-l gasesc este de a instiga acolo unde nu exista un motiv. Ceva de genul: “nu stii cum sa faci galagie si sa enervezi niste autoritati? hai la noi sa-ti dam motive!” ceea ce de la niste oameni cu capul pe umeri ca ei nu m-as fi asteptat. Pentru ca de la niste oameni care stiu sa ia atitudine ma astept sa si-o si suporte cumva.

Ce m-a deranjat a fost forma stupida. Vrei sa arati ca nu esti de acord cu ceva, foarte bine, ai dreptul acesta (sustinut si de jandarmerie, chiar daca nu vrei sa crezi…), dar sa crezi ca cea mai buna metoda pentru a schimba ceva e a irita si mai mult pe cei care te-au acuzat? Chiar credea cineva ca stau parlamentarii (sambata seara, hah!) la geamurile Parlamentului, uitandu-se la o multime pleostita, si gandindu-se ca trebuie sa faca ceva? Si, sincer sa fiu, nu am vazut decat manifestari grosolane, de genul celor care vor fi mai apoi temele unor noi acuze, poate. Proababil ca jumatate din populatia Romaniei nu e de acord cu felul in care se conduce tara (includ in cealalta jumatate si o mare parte de ignoranti) si, in consecinta, unii incearca sa schimbe conducerea iar altii se consoleaza, bucurandu-se ca nu e mai rau. Si tot nu se schimba nimic. Iar sa crezi ca un concert rock, facut in spiritul “eu am dreptate…. de aia!!!”, si niste injurii adresate unei cladiri care tot de neclintit e si daca e populata, ar putea schimba ceva, mi se pare de-a dreptul idiotenie.

Daca eram rocker si as fi fost afectat de aceasta lege (care, la urma urmei, nu acuza cine stie ce aberatii) ar fi trebuit sa imi pun intrebarea daca nu cumva ar trebui sa ma aliniez cu societatea, cel putin pana la nivelul la care nu sunt contra legii. Daca eram de partea legii si m-as fi uitat printr-un geam al cladirii Parlamentului, nu as fi vazut decat un motiv in plus pentru legea aceasta. Sau, poate, as fi vazut si un articol in plus, convins fiind ca “o merita”. Dar, dupa cum sunt de partea logicii, am vazut ceva gresit exact din aceasta perspectiva.

PS: Auzisem din zbor, de la intalnirea de ieri, ca ar veni Phoenix si Taxi, dar nu m-am nimerit in acele momente. Am nimerit in timp ce canta Luna Amara, pe care nu i-am mai auzit niciodata in concert si poate de asta nu stiam la ce sa ma astept, dar au cantat ingrozitor de fals.

PPS: Atat in prima parte cat si in a doua, am explicat ce inseamna “praful din noi”. A fost un entry prea pragmatic pentru un titlu evident.

Desi inainte de a ne intalni am aflat ca Firefox ne-a tras o mica tzeapa, si, anume, desi am avut una dintre cele mai mari adunari din lume (!), cel putin cu numele, inregistrat pe site, nu ne-am ales decat cu 8 tricouri. Din partea Firefox. Din partea noastra, insa, ne-am ales cu noi prieteni, oameni cu aceleasi interese, carora nu le pasa de ce se aduna, atata timp cat se simt bine.

Ne-am asteptat sa fim foarte multi, prea multi, poate, pentru a mai fi interesant si a nu parea ca s-au adunat o multime de oameni si nu stiu ce sa faca. Dar, dupa ce nu au venit cei care nu erau in Bucuresti, dupa ce nu au venit cei care nu aveau oricum de gand sa vina, dupa ce au ramas acasa cei care au aflat ca nu se dau tricouri pentru toti (no offence, sunt doar statistici, stiu ca si unii dintre acestia citesc acum), dupa ce au plecat cei care au venit si au vazut ca nimeni nu pare sa stie ce sa faca, am ramas aproximativ 30 de oameni, si ne-am dus “la motoare*” ca sa stam si sa vorbim, ca la un foc de tabara, sa radem, sa ne jucam fiecare cu gadgets-urile altuia, sa mai impartasim din experienta de munca, de timp liber, de facultate, sa spunem glume si sa bem din putinele ce le mai avea barul intr-o seara de vineri. Chiar, de ce vineri seara nu sunt aglomerate cluburile?

Mi-a placut sa-i cunosc pe acei oameni, pentru ca erau toti foarte destepti, mi-a placut ca au venit binevoitori si glumeti, mi-a placut ca am avut despre ce vorbi, mi-a placut ca organizatorii au fost oameni simpatici si saritori, mi-a placut ca eram pe aceeasi lungime de unda si ca ne-am apreciat unii pe altii. Mi-a mai placut sa ma simt bine in mijlocul unor oameni ale caror nume nu le putusem retine in totalitate, mi-a placut ca nu s-a simtit nimeni stingher, mi-a placut ca am facut o poza cu un Stewie (Family Guy) desenat pe un perete

Am facut si o plimbare prin centru inainte de ma duce la reuniune, pentru ca nu mai vazusem demult Bucurestiul complet by night in acea zona si aproape ca mi-a placut. Si ma bucur ca mi-a placut, pentru ca data viitoare poate fi mai rau.

Si mi-a mai placut ca am lasat o foaie cu sigla Firefox sub o piatra, la fantana din piata Universitatii. Nu cred sa mai existe undeva, in lume, o sigla Firefox sub o piatra. Poate aparem si la Resursa de Fun cu asa ceva…

Sa speram ca ne mai vedem candva, si data viitoare. Iata ca, pana la urma, meritul Firefox a fost ca a adunat niste oameni care aveau acel nu-stiu-ce in comun, care, altfel, s-ar fi gasit cu greu si poate n-ar fi avut ce discuta prin Internet… poate nici prin browsere, chiar (sic!). Sa ne vedem cu bine si data viitoare, si poate ca la Firefox3, Mozilla va fi aflat de mareata noastra realizare de a aduna atatia oameni pentru 2.0 si ne va trimite banii pentru o seara la restaurantul de la Intercontinental

* pentru cei care nu stiu, se spune “la motoare” din cauza ca, initial, mesele de acolo erau sustinute de motoare industriale scoase din uz; acum nu mai sunt (probabil le-au pus in uz la Poli…)