My Weblog

Cersetor cu “stil”, dar nu cu indeajuns de mult stil incat sa nu mai pari cersetor. Aceasta e categoria despre care doar auzisem dar nu ma minunasem sau nu considerasem ca e o exagerare pentru ca viata bate gandul cand vine vorba de Romania, saracie si cersetori. Nu le spun in aceasta ordine doar pentru ca ar avea neaparat o legatura intre ele.

Cersetorul cu stil nu e cersetor prin definitie. El e la un nivel de evolutie superior celorlalti “nevoiasi” pentru ca el are atat de multe drepturi, inclusiv cele de a primi ceea ce cere, incat nu mai e nevoie sa dea niciun fel de explicatii cu privire la motivele din spatele actului sau. El nu se imbraca saracacios pentru ca are si el demnitatea lui. In plus, nici nu s-ar putea altfel daca vrea sa traga si el o raita pe la Zara dupa “serviciu”. El nici macar nu ar nevoie sa spuna pentru ce are nevoie de bani, pentru ca nevoia de bani o intelege orice om,mai ales orice roman si mai ales cel care are in acel moment mai multi bani decat el in buzunar, caci doar si el a avut nevoie, de aia a muncit pentru ei. Nu pot spune ca cersetorul cu stil nu ia exemple.

El sta si scruteaza trecatorii, cautand acel ceva cu care stie ca nu va da gres, evident, in zone ceva mai selecte si scumpe, ca sa nu dea cumva peste unul ca el. El vine la tine cu cel mai nevinovat aer, cel al unui bun si vechi (fost?) prieten si iti cere. Nu cat vrei tu, ci o suma minima. Daca-l intrebi pentru ce se uita la tine cu o privire care nu stiu ce vrea sa spuna, dar in mod sigur spune “de parca n-ai sti?!”.

Iata inca o categorie din cauza careia trebuie sa ne luptam de multe ori cu mentalitatile strainilor si, uneori, si cu rusinea de a recunoaste ca vii din Romania.

Depozitul de calculatoare de pe Bd. Iuliu Maniu, sediu mic si amarat, seara.

Client: Aveti o oferta de placi de retea ca… stiti… m-ar interesa… asa… o placa de retea. (om avizat)

Vanzator1: (butoneaza pe calculator) Mie nu-mi apare nimic aici. Nu avem.

Eu: (ma gandesc deja ca daca nu au nici o placa de retea, nu am nicio sansa cu ceea ce am sa le cer eu) Buna seara, caut un adaptor de alimentare pentru serial-ata, cel care face trecerea de la 4 conectori la 15 pini.

Vanzator1: …

Vanzator2: De-ala, ma, molex in serial ata…

Eu: Exact!

Vanzator1: (spre Vanzator2) Bai, nu stiu daca mai avem asa ceva…

Vanzator2: (spre Vanzator1) …daca n-ai prin stoc, vezi daca ai tu, in proprietate personala (!!!)

(Scotociri pe sub birou, doua funduri in sus in fatza mea, in final, victorios…)

Vanzator1: (stupefiat si cu obiectul in mana, neambalat, ne-nimic) Chestia ASTA?

Eu: Da!

Vanzator1: Oare cat costa chestia asta? Habar n-am. (se aude de undeva “70!”) Eh… na… v-o dau… 50, poftim! Daca nu merge veniti si v-o schimbam. A, vroiati de-aia cu doua? Nu? Perfect!

O pun in sacosa de Cora, peste paine, si plec.

Deznodamantul, favorabil.

Iar obiectul miraculos este acesta.

Am o anumita pasiune, bine intemeiata, pentru filmele de animatie “moderne”, care incep sa fie din ce in ce mai raspandite. Am aceasta pasiune pentru ca aceste filme nu sunt destinate unui interval de varsta de maxim n ani, ci tuturor, intregului public, dovada fiind ca, nu de putine ori, am avut filme de animatie in topurile box office-ului american, totodata si rated “R” pentru “Crude humour and sexual references”. Ei, exact acest mod de adresare catre publicul larg pune aceste filme in fata unei misiuni grele, aceea de a multumi simultan doua categorii de public, care inteleg in doua moduri diferite ce inseamna un film satisfacator.

Pentru un film de animatie ai nevoie de un buget rezonabil, de la bun inceput. Exista deja niste standarde destul de ridicate ale industriei filmelor facute pe calculator, ca sa nu iti permiti sa lucrezi cu incepatori (eventual studenti politehnisti romani), o conditie complet opusa necesitatilor celor ce se refera la filmele cu “carne si oase” (cum suna…). Cu gandirea atipic romaneasca, e normal sa iei decizia de a face un lucru bun, valoros si productiv, la randul sau, atunci cand ai posibilitatea sa il faci. La polul opus, bineinteles, orice rahat cu ochi pe care l-ai filma se poate transforma intr-un film artistic (lunga provenienta de la “arta”). Vezi Bottom 100 de pe IMDB, in care apar cateva zeci de filme noi in fiecare an sau intrebarea “Cat a costat-o pe Paris Hilton propriul “film”, pe care si l-a mai si furat singura dintr-un magazin?”…

Majoritatea filmelor de animatie alterneaza elementele “cute” cu subintelesurile (in stil Shrek, Ice Age) pentru a nu crea frustrari legate de efortul de intelegere si pentru a face un film sa fie apreciat prin sine insusi, nu prin interpretarea celui care vizioneaza. Exista si adulti care nu se impaca prea bine cu subintelesurile si prefera sa spameze messengerul cu interogari (din partea mea monologuri) care incep cu “vreau si io un film mijto/marpha/comedie belea/comedie cu negri” si care, totodata, considera filmele de animatie ca fiind inferioare in fata aprecierilor critice ale ochiului versat in ale lui Bottom 100. In ultima vreme am avut parte de o adevarata explozie de filme cu soricei, vacute, masinute, maimute, ursuleti, furnicute, albinute, si alte chestii, care mi se pare ca au dat o nota de autosuficienta in domeniu, desfiintand intr-o anumita masura nivelul extraordinar al asteptarilor care ofereau inca inainte de lansare, potential multor filme de acest gen, mentinandu-se apoi prin dovada vie, filmul care nu dezamagea asteptarile. Intr-adevar, probabil ca tehnica pentru crearea animatiei pe calculator a devenit extrem de avansata si totodata usor de implementat pentru orice idee, dar acest lucru s-a realizat intr-un moment in care variatia la nivel de scenariu si idei (spre deosebire de cea de la nivel tehnic) isi reia rolul arhicunoscut in industria filmului. Adica a cazut cam prost.

Am urmarit cu greu Flushed Away, pentru ca singura impresie pe care mi-a lasat-o a fost cea de profitor fata de valoarea scenei incununate de indeajuns de multe filme de calitate. Nu am gasit niciun pic de originalitate, exagerari nelalocul lor, elemente muzicale care se potrivesc ca nuca-n perete, pana si niste soareci care numai a soareci nu semanau, lucruri oarecum surprinzatoare din moment ce ideea vine de la producatorii lu Wallace and Gromit (in toate formele lor). De apreciat elementul pe care l-au remarcat si cativa critici, un gandac citind “The Metamorphosis”. Nu dati search, e a lui Kafka si … sa zicem ca are legatura

Probabil ca pe langa avantajul de a crea fiecare detaliu si, implicit, de a-l gandi cum se cuvine, vine si dezavantajul de a nu lucra indeaproape cu actorii (de multe ori cu renume) care nu isi ofera decat vocile. Nu m-am obisnuit sa vad scapari in filme de animatie ci, dimpotriva, sa nu receptez tot ce mi se transmite subtil pana la a doua vizionare, dar regula se dovedeste a nu mai fi regula.

Intr-adevar, spune “Flushed Away” si trage apa.

5/10 care era initial 4/10, dar… “i-am dat ca l-am mai vazut pe la cursuri“

Distributie:

• Kate Winslet
• Hugh Jackman
• Ian McKellen
• Andy Serkis
• Bill Nighy
• Jean Reno

Oameni cunoscuti… nu meritau asa ceva.

-entry scurt-

Poate ca atâţia ani am avut o imagine greşită despre felul în care se pregăteşte românul pentru Crăciun, la nivelul economico-administrativ, să zicem. Sau, poate că nu prea umblam eu prin magazine în preajma Craciunului (îmi ajungea că umbla moşul…), sau, poate ca nu eram în Bucureşti… , dar mai multe rahaturi puse la vânzare ca în anul acesta şi ca prin zonele dens rezidenţiale ale Bucureştiului nu mi-a fost dat să văd niciodată. Până acum vreo 2 săptămâni, puteam să spun că seamănă puţin cu Plaka, din Atena, dar, în ultima vreme, au intrat “pe felie” şi comercianţii care nu-şi permit să stea în oraş cu mai mult de 2 săptămâni înaintea Crăciunului.

Astfel iau naştere tarabele din mijlocul trotuarului deja prea aglomerat, pline cu cele mai proaste imitaţii, cele mai urâte jucării şi obiecte de îmbrăcăminte care nu-şi au rostul nici în sezon, cu atât mai puţin în legătură cu Crăciunul, dându-ţi impresia că blocul de pensionari a ieşit la aer cu tot ce a găsit prin casă, a legat câte un moţ roşu de toate obiectele şi le-au făcut numai bune de cadouri “selecte” de Crăciun. Înţeleg că românul e sărac (mai ales cel care merge pe trotuar…), dar asta nu implică sub nicio forma prostul gust, imaginea exagerată a frumosului care ajunge la execrabil, sau, ce să mai vorbim despre aceiaşi vânzători tipici pentru bazar sau piaţă în sensul opus lui “plaza/square” care, prin “afacere” înţeleg furtişag, mânăreală, profit(are). Pe mine mă deprimă numai simpla trecere prin acea zonă, când mă simt ca într-o expoziţie de fotografii luate din cine ştie ce ţară din lumea a treia. Există vorba “sunt prea sărac ca să-mi permit lucrurile cele mai ieftine”, dar prea puţini par să gândeasca mai departe de 10 metri sau de ziua de mâine.

Super/hipermarketurile arată, însă, ok. În plus, mai există alternativa magazinelor online şi, cu puţin cap, poţi să te descurci în ambele situaţii chiar şi cu puţini bani. Poate că după câţiva ani de Uniune vom scăpa şi de decorurile de tip “piaţă medievală”. Nu putem să fim ultimii la infinit; poate că ne-am sătura prea mulţi, am pleca şi n-ar mai avea cine să vadă contrastele, rămânând cei carora li se pare normal să trăiască viaţa de acum.

Intotdeauna am crezut ca lucurile la care ma astept sa fie sau sa se intample sunt acolo, undeva, sub forma de idei, din niste motive bine intemeiate. La baza asteptarilor se afla ceva ce ti-a declansat acele ganduri si, in majoritatea cazurilor si pentru majoritatea oamenilor normali, asta inseamna un exemplu real.

Am purtat o discutie cu cineva, acum cateva zile, despre ce s-a schimbat vizibil (sau subtil dar cu efect) in Romania in ultimii cativa ani, din perspectiva unei pareri generale; enumerarea a ceea ce s-a facut si ce nu e treaba presei, oricium. Atunci m-am vazut intr-un mic impas, in care as fi vrut sa spun ceea ce simteam, ca da… s-a schimbat ceva, dar ceva ce nu puteam exprima ce. Asa ca, intr-o fractiune de secunda, mi-am dat seama ca poate s-au schimbat mai multe cu si in mine decat in mediul in care traiesc si am luat decizia de a spune ca nu s-a schimbat nimic. Nu e cel mai bun raspuns, si nici cel mai profund gandit, dar implica mai multe variabile.

Mai intai, poate ca nici in Germania, de exemplu, nu s-au schimbat prea multe in ultimiii 5 ani, sa zicem (bine, nu ma refer la arhitectura oraselor, pentru ca ei oricum construiesc incontinuu, ca disperatii) si atunci nu as avea nici o pretentie de la Romania, in sensul asta. Dar poate ca nici noi nu suntem obisnuiti sa vedem o schimbare care, chiar daca are loc spre binele nostru, nu se vede asa cum am vrea noi s-o privim. Reformuland, nu consideram orice schimbare ca o schimbare demna de consemnat si e poate curios ca nu ne mai multumim cu putin. Ar putea fi din cauza contrastelor in crestere, adica atata a Europei pe care o vedem tot mai aproape si spre care intindem tremurand mana si ar putea fi din cauza contrastelor noastre, interne, a ceea ce stim si vedem despre Romania, tocmai acele contraste care fac impresia generala sa spuna ca nu s-a schimbat nimic.

Consider ca Bucurestiul este, la urma urmei, un oras cu pretentii. Mai are pana la rangul de capitala cu pretentii pentru ca, deocamdata, noi, in propria noastra ograda, vrem ceva mai mult si mai bun, vrem macar sa vedem o directie buna spre care ne indreptam, cu tot cu casa. Am avut ocazia sa vad capitale cu pretentii, care alimenteaza aceste pretentii nu doar prin ceea ce se asteapta de la ele, dar si prin ceea ce stiu sa ofere de la bun inceput, surprinzand ochiul “neinitiat”, obsnuit cu un spectru redus de culori, cu riduri, cu ura si tristete. Oricum, un oras nu inseamna doar infrastructura si tehnologie, inseamna oameni, iar pe acestia nu-i poate schimba nici o guvernare, nici o economie, nici o uniune. Sau poate… ultima are o sansa. Dar la fel de probabil este sa nu aiba nici o sansa printre noi, cei care nu stim sa invatam din exemple, nu stim sa aplicam ceea ce e mai bun pentru noi, nu stim nici macar ca putem sa ne satisfacem singuri o parte foarte mare dintre acele pretentii.

In fine, am avut zilele aceastea ocazia sa mai vad o parte din zonele centrale ale Bucurestiului, cu incercarile lor de impodobire pentru sarbatori. Putin cam multa lipsa (!) de imaginatie iti creeaza senzatia ca orasul arata frumos nu dintr-o dorinta de manifest estetic, ci doar pentru a se putea bifa pe lista de obligatii (in niciun caz morale) un gest bun de televiziune, inca o realizare, care necesita o binemeritata pauza. Imaginea de ansamblu a fost, oarecum, infrumusetata, dar e trist ca la nivelul de jos totul a ramas la fel. Inca lucram la imagine, la fatzada, si ne multumim cu asta. Curios este ca, in timp, capeti o atractie spre acest gen aproape ostentativ de infatisare a unei schimbari si ajungi sa le cauti nu acolo unde ar trebui sa fie, ci acolo unde stii ca trebuie sa te uiti ca sa le vezi.

Nu inseamna aceasta, oare, ca inca stim sa cautam frumosul si, poate mai important, ca inca mai avem nevoie de el, desi multi nu ar mai recunoaste astfel de slabiciuni? Avem nevoie de ocazii pentru a face ceva bun si frumos? Daca, din pacate, da, iata una: intram un UE, hai macar sa ne spalam pe maini, pe fatza, si sa zambim la oameni si la camere. Avem pretentii sau ce?

Am sa fac o incercare, ca acesta sa fie ultimul post aspru-critic/pesimist, in proportie de mai mult de 30%, pentru ca am primit plangeri bine fondate.

Daca spun ca nu inteleg ce placere gasesc oamenii in a sta in mizerie, nu spun nimic nou din doua motive: primul ar fi ca asta se vede, oricum, in jur, iar celalalt ar face apel la faptul ca ne-am obisnuit sa vedem asta.

Ok, recunosc ca nesimtirea n-am sa o inteleg niciodata nici daca mi-ar fi demonstrata matematic, pentru ca este un act voit, fie el datorat unui prost set de obiceiuri, fie unui prost cuplu minte-om. Dar m-as simti ceva mai bine sa explic cum se face ca vointa unor oameni (antrenata de atata nesimtire) reuseste sa surclaseze ceea ce credeam ca e un instinct: nevoia de frumos, de armonie, de a-ti marca locul cu o amprenta care sa te faca, macar pe tine, sa te simti binevenit.

M-a deprimat putin vederea, de cateva ori in ultimele cateva zile, a caminelor in care am stat, si a halului in care au ajuns, dupa ce impresia generala a intregului timp petrecut acolo a fost ca nu am primit ceea ce am meritat. Intr-adevar, unii nu meritau nici putinul pe care l-au primit, asa cum altii nu meritau nici cat de mult au primit.

Ceea ce vad pe strazile Bucurestiului nu merita comentarii sofisticate, pentru ca orasele romanesti sunt mediul ideal pentru manifestarea animalismului. Probabil ca atmosfera semi-apocaliptica din punctul de vedere al bunului-simt si al armoniei (minimale) functioneaza ca un impuls pentru inca un gest de dispret. Si apoi inca unul… Dar urasc sa vad cum gasesc nesimtire si delasare pana si acolo unde nu ma astept. Imi permit orgoliul de a judeca lucrurile astfel pentru ca, in “viata mea”, trecuta deja prin doua prefixe, am vazut multi si multe. In plus, am un simt al contrastelor si nu ezit sa compar, aproape involuntar, toate lucrurile cu care intru in contact.

E chiar atat de placut sa iti bagi si tu picioarele acolo unde, deja, toata lumea si le-a bagat? Exista in noi o nevoie primara de a ne baga picioarele si principiile sunt cele care ne dicteaza sa o facem acolo unde au facut-o deja altii… Ca sa nu deranjam?!…

As vrea sa cred ca e vorba de o gandire ingusta, lipsita de perspectiva, dar, de la un punct incolo, chiar si aceasta scuza paleste. Avem exemple, chiar langa noi, care nu pot razbi. Nu trebuie sa ne uitam, neaparat, in curtea vecinului cu steag albastru si stelute pentru ca inventam scuza nivelului de trai, de parca raspunsul la intrebarea “ce a fost intai, disciplina impusa de regimul politic sau cea intrinseca?” ar fi, tamp, “banii”.

E dureros sa poti gasi argumente care confirma ceea ce, din orgoliu, iti negi cu vehementa in fata celor care te acuza. Cel putin, sansa de a te trezi la realitate e fifty-fifty, si cel mult, tot atat.

E destul?

Pare sa se intample ceva ciudat cu CFR-ul, de la o vreme. Pana nu demult, orice schimbare aparuta insemna o crestere de tarif, o greva, blocarea unei linii in vederea modernizarii, care mai avea sa fie repusa in folosinta peste mai mult decat putea cineva estima rational, samd. Pe de alta parte, nu e ceva de neasteptat sa te trezesti intr-un tren in care se inghesuie oamenii ca vitele (rectific, sunt inghesuiti), mai exact, mai rau ca vitele care folosesc metroul si se cred atat de importante, ca si cum metroul ar pleca mai repede sau mai tarziu in functie de cat de “cu talent” se reped la intrare sau iesire. Prea lunga divagarea si n-o rectific.

Dar, totusi, nu surprinde pe nimeni faptul ca metoda romaneasca de a transporta mai multi calatori decat de obicei, nu implica alte rute, mai multe trenuri, de fapt, nu implica nimic, in afara decat ceva mai putine vagoane decat in mod normal. Imi si imaginez inginerii politehnisti de la transporturi, formati in iepoca de aur, care ar fi in stare sa prezinte o explicatie de genul “masa trenului ar fi prea mare pentru vagoane suplimentare, tocmai din cauza vitelor”. Eu as traduce-o prin “las-o, bai, ca merge-as(e)a”.

Momentan, s-au dat trei bilete pe loc. Oricat de incredibil ar parea, chiar s-au sinchisit sa dea bilete cu locuri, ca sa aiba si calatorii motiv de cearta, ca timp au destul. In restul timpului, ar putea admira noile vagoane, care, din ce am vazut pana acum, vin in doua modele. Primele sunt supraetajate, cu loc minuscul pentru bagaje, in care se potriveste de minune romanul cu 3 bagaje, unul in fiecare mana, cu aer conditionat excesiv (ca si clima de la noi,dupa cum se invata la geografie), necontrolabil, in care devine aproape penibila pozitia picoarelor fata de cel din fatza, mai ales daca nu-l cunosti. Daca nu, cel mai probabil ca ai sa ajungi sa-l cunosti pentru ca CFR apropie oamenii intre ei… Cea de-a doua categorie e cea in care ma aflu acum, cu vagoane mai spatioase (nu si cu 3 pe loc), mese intre locuri si miros de “nou”, singurul lucru care m-a facut sa nu privesc cu ochi mijiti de neincredere inscriptia care mentiona ca sunt produse la Arad, in 200…6, cu chiu, cu vai, 6-le fiind suprascris cu vopsea, peste nu-se-stie-ce realitate.

Interesanta este, insa, mentalitatea romanului (chiar si a romanului tanar) care, in ambele situatii, a intrebat mai intai, si in repetate randuri, daca “asta-i clasa intai?”. Cred ca s-ar bucura cativa de la caile ferate sa auda asa ceva, nu pentru a se simti maguliti, ci pentru a trage concluzia ca daca publicul larg nu se asteapta la schimbari (sau, in fine, dupa cum suntem obisnuiti, adica nu cu schimbari menite a ne bucura noi de ele) poate ca nici n-ar mai fi nevoie de ele. Exista destui care, chiar daca n-ar marturisi fatzis ca nu vor schimbari, ar fi de acord sa se complaca la orice, pe motiv ca putea fi si mai rau. Cu alte cuvinte,ar putea fi de acord sa traiasca intr-un colt de iad, multumiti fiind ca, macar nu traiesc in centru… Daca am exagerat, extrageti ideea din context si se mai atenueaza.

Revenind cu picioarele pe plasticul albastru, remarc un lucru total neasteptat, anume prezenta a cate 2 prize de curent la fiecare 4 locuri, pe care se specifica foarte simpatic ca se folosesc pentru telefoane, laptopuri si pda-uri. Asta ca sa nu vina romanasul inventiv sa-si incarce bateria de la Dacie intre Bucuresti si Galati. A mea, insa, pare stricata… Si mai sunt si lumini individuale, in cazul in care s-ar stinge lumina principala, ceea ce nu se intampla.

Nu stiu cat vor rezista noile investitii vandalismului coroziv. Poate ca voi avea ocazia sa vad cum arata si acele vagoane clasa business (degeaba comparatia cu avioanele, sinele sunt tot mai proaste ca golurile de aer).

Laser, frate!

Nu ar mai avea nici un farmec sa arat ca am gasit articole pe Internet despre copiii strazii, starea mediului rural, tiganii si betivii nostri. Dar iata ce vad strainii cand vin in Romania nu ca sa stea si sa analizeze, ci ca sa gaseasca dinadins asa ceva. Si iata ca ajung articole pe situri populate, stiri de top pe Google News, stiri despre care, noi, romani fiind, satuli fiind de ceea ce stim deja despre Romania, nici n-am auzit.

Trei lucruri despre Romania pe care nu le stiati, nu vroiati sa le stiti, si, mai ales, nu vroiati sa stiti ca apar in presa internationala.

• Despre trenuri
• Despre vaci
• Despre … vedeti voi ce

Sunt in tren, la o ora la care nici macar cei care nu au fost la petreceri aseara, nu s-au trezit. Dar, multumita miilor de ani de evolutie (si, nu in ultimul rand, prosperei industrii navale germane…) si deloc multumita CFR-ului, pot sa imi pun gandurile in ordine si aici. Pentru mine si pentru altii, deopotriva; pentru mine, exclusiv, nu cer decat niste ore decente de somn, de care nu am avut parte. Asa ca mai aberez pentru cateva momente de fatza cu voi, in speranta ca eventualele rateuri si nonsensuri le veti pune pe seama unor conotatii ascunse si profunde (se poate una fara alta?) cand, in realia, lucrurile nu prea stau asa.

Am lipsit o perioada pentru ca am fost plecat sa vad oameni si locuri, iar cand nu am fost plecat mi-am ocupat prea mult mintea cu treburi lumesti. Am vazut cu surprindere ca vizitatorii continuau sa vina, ceea ce mi-a oferit o motivatie (de cate lucruri cu lipsa de finalitate am parte in rest…) dar incomparabia cu efectul unui comentariu atat de dragut pe care l-am gasit

[controloarea s-a uitat pentru prima oara pe legitimatie, la facultatea la care sunt, si a zambit, o fi un semn ca ar trebui sa fac si eu la fel…]

E greu sa explici sentimente. Sunt acele momente in care o suita intreaga de evenimente, imagini (interioare) si senzatii iti trec prin minte incredibil de repede; asta se intampla cand vocea interioara tace si uneori cred ca merita sa imi pun intrebarea “de ce tace?”. Poate pentru ca nu are ce sa spuna, poate pentru ca mintii ii este mai usor sa ia acele idei ca atare si sa nu le explice/exprime pentru ca atunci nu ar mai fi ideile in sine, ci o abstractizare ca rezultat al unui mediu de transmisie inadecvat, verbal. La fel de greu imi este acum sa spun cu ce m-am imbogatit “psihiceste” in weekendul acesta. Ce mi-au dat oamenii si locurile? O farama (poate un junghi) de realitate, o trezire din nestiinta timpului, o analiza bruta a algoritmului de inaintare prin viata aceasta. Am mai vazut ca nicicand cum oamenii se trec si incep sa semene cu cei care nu mai sunt, ceea ce nu-mi ofera decat un motiv de intristare gandindu-ma la ocazia urmatoarei vizite in acele locuri.

Se adevereste, sub o anumita forma, expresia “vezi, ba, ninja, ca nu-i ca-n filme?” cand vezi ca locurile frumoase, ale copilariei, nu mai sunt decat in amintirea ta, realitatea nemaioferind cunoasterii simturilor ceea ce a oferit odinioara. Atunci, cu mai multa incapatanare, refuz sa accept schimbarea si ma straduiesc sa ignor ceea ce am cautat atata timp, cu atata ardoare, ca sa-mi conserv, din fericire, amintirile si, din pacate, doar amintirile.

Deci exista un timp si pentru trecerea timpului, dar pe acela il simte fiecare cand are timp sau cand nu mai are de ales. Poate ca ar trebui sa mai lasam deoparte, din cand in cand, ceea ce oricum trece de la sine, conform legilor firii, si sa ne ocupam de trecerea noastra. Daca tot trecem, hai sa o facem onorabil, lasand amintiri de care cineva sa se tina cu dintii, si cu acea mandrie ca traim intr-o lume a tuturor posibilitatilor.

O lume in care, la GMT+2, tocmai a rasarit soarele

Am iesit acum cateva ore la o mica plimbare prin Bucuresti, cu cateva probleme in minte pe care aveam nevoie sa le rezolv, dar nu le-am rezolvat. Asa ca am continuat intr-o plimbare cu un semi-scop, cu parere de rau ca nu mi-am sunat cativa cunoscuti din preajma, sa iesim la o vorba goala si un pahar plin.

Ieri credeam ca stiu ce m-a facut sa imi placa iesirea, chiar si inainte de geek-meeting si, pe deasupra, mai eram si increzator. Astazi, increderea in propriile pareri a palit putin si nu se datoreaza in mod special unor evenimente de mare amploare. Sunt multe si marunte si am avut nefericitul prilej de a fi prezent la atat de multe, cand, in mod, normal, stiu sa ma feresc de ceea ce m-ar putea afecta. Si nu ma refer doar din punct de vedere fizic, ci si la acel nivel la care ajung sa scriu pe blog un entry ceva mai dramatic, cam ca acesta. In fine, nu are rost sa enumar evenimente din simplul motiv ca a face reclama la ceva rau nu are cum sa aduca nimic bun.

Am ajuns, intr-un final, in zona pietei constitutiei, unde se tinea concertul de protest impotriva unei legi ce urmeaza a fi votata de Parlament, cu referire la cenzura elementelor de defaimare… de fapt, mai bine cititi direct din textul legii:

“in Romania sunt interzise orice forme, mijloace, acte sau actiuni de defaimare si invrajbire religioasa, precum si ofensa publica adusa simbolurilor religioase.”

Sa la luam putin pe rand. Mai intai, recunosc ca nu am stat decat vreo 20 de minute, ca sa aud ce au de zis, de cantat si sa studiez putin oamenii de pe acolo, eventual ce si cum vorbesc intre ei, si facand vreo 2 poze, ca dovada. Pentru ceea ce am sa afirm, am sa aduc argumente, deci daca voi deranja pe cineva si va vrea sa vina cu contra-afirmatii, rog sa vina si cu contraargumente. Termenul de protest ar putea fi considerat gresit ales, nu din cauza ca nu s-a aruncat cu sticle (cel putin nu in zona mea) sau nu s-a incaierat nimeni vizibil cu cei de la jandarmerie, ci din cauza ca participantii la protest, cei care ar fi trebuit sa vina infometati si sa plece indoctrinati, erau incredibil de pasivi. Cei mai multi care venisera nici nu stiau despre ce e vorba (sincer, nici eu nu stiam exact inainte de a ajunge acolo dar am vrut sa vad daca in 10 minute reusesc sa imi dau seama…n-a fost chiar asa), se asteptau la un concert rock, multi erau deranjati de discursurile lamentabile dintre melodii si majoritatea aveau pe fatza o expresie de parca venisera sa se uite la o bataie (“ce fac aia acolo?”). In rest, publicul se bucura cum putea de muzica: erau cativa in fatza scenei care regretau ca nu pot sa lesine la comanda, ca la Michael Jackson, iar restul stateau ceva mai departe, in bisericute, la taifas, nederanjati si neimpresionati de ce se intampla pe scena.

De pe scena, insa, am inteles la un moment dat la ce asistam. S-ar parea ca rock-ul din Romania este extrem de jignit pentru ingradirea libertatii de exprimare. Asemanau noul “regim” cu comunismul (“the new communism” scris pe scena), se dadeau tricouri cu secera si ciocanul si se faceau “strigari” la care publicul trebuia sa fie de acord cu scena sau, sa ridice degetul mijlociu spre Parlament, dupa caz. Se striga ca rockerii ar trebui sa se simta jigniti pentru faptul ca nu li se mai aplica democratia; se argumenta absurditatea celor de la conducere prin faptul ca ii considera pe toti satanisti (daca se interzic crucile intoarse si acolo nu era nici un satanist, nu inteleg pe cine au mai deranjat). De asemenea, mare durere era in sufletul organizatorilor faptul ca li s-a interzis sa consume bere in (auzi dom’le argument!) acelasi loc in care se tine festivalul berii. De asemenea, au fost atat de renegati incat nici macar jandarmeria nu a vrut sa vina sa pastreze ordinea. In plus, cei de pe scena tineau sa avertizeze impotriva pericolului de a se infiltra in public raufacatori cu interese politice, care sa boicoteze adunarea. Adevarul e ca lumea avea bere. Si nu adusa in buzunar, ci sticle de 2.5 litri (stim cu totii acele marci selecte care se vand la PET de 2.5 …), si jandarmii erau la locul lor, patruland prin multimea mofluza, politia dirija circulatia, iar pompierii erau si ei pe pozitii. Astfel ca mi s-au parut de-a dreptul stupide argumentele care ar fi trebuit sa ne trezeasca la realitate. Si e cu atat mai jalnic sa ajungi sa minti pe fatza publicul cand scopul unui astfel de concert era sa ii convinga pe toti ca trebuie sa ia atitudine. A propos, daca erau toti intr-un gand nici n-ar mai fi fost nevoie de un astfel de concert (despre care cativa din public spuneau “asta nu e concert”), asa ca singurul scop logic pe care-l gasesc este de a instiga acolo unde nu exista un motiv. Ceva de genul: “nu stii cum sa faci galagie si sa enervezi niste autoritati? hai la noi sa-ti dam motive!” ceea ce de la niste oameni cu capul pe umeri ca ei nu m-as fi asteptat. Pentru ca de la niste oameni care stiu sa ia atitudine ma astept sa si-o si suporte cumva.

Ce m-a deranjat a fost forma stupida. Vrei sa arati ca nu esti de acord cu ceva, foarte bine, ai dreptul acesta (sustinut si de jandarmerie, chiar daca nu vrei sa crezi…), dar sa crezi ca cea mai buna metoda pentru a schimba ceva e a irita si mai mult pe cei care te-au acuzat? Chiar credea cineva ca stau parlamentarii (sambata seara, hah!) la geamurile Parlamentului, uitandu-se la o multime pleostita, si gandindu-se ca trebuie sa faca ceva? Si, sincer sa fiu, nu am vazut decat manifestari grosolane, de genul celor care vor fi mai apoi temele unor noi acuze, poate. Proababil ca jumatate din populatia Romaniei nu e de acord cu felul in care se conduce tara (includ in cealalta jumatate si o mare parte de ignoranti) si, in consecinta, unii incearca sa schimbe conducerea iar altii se consoleaza, bucurandu-se ca nu e mai rau. Si tot nu se schimba nimic. Iar sa crezi ca un concert rock, facut in spiritul “eu am dreptate…. de aia!!!”, si niste injurii adresate unei cladiri care tot de neclintit e si daca e populata, ar putea schimba ceva, mi se pare de-a dreptul idiotenie.

Daca eram rocker si as fi fost afectat de aceasta lege (care, la urma urmei, nu acuza cine stie ce aberatii) ar fi trebuit sa imi pun intrebarea daca nu cumva ar trebui sa ma aliniez cu societatea, cel putin pana la nivelul la care nu sunt contra legii. Daca eram de partea legii si m-as fi uitat printr-un geam al cladirii Parlamentului, nu as fi vazut decat un motiv in plus pentru legea aceasta. Sau, poate, as fi vazut si un articol in plus, convins fiind ca “o merita”. Dar, dupa cum sunt de partea logicii, am vazut ceva gresit exact din aceasta perspectiva.

PS: Auzisem din zbor, de la intalnirea de ieri, ca ar veni Phoenix si Taxi, dar nu m-am nimerit in acele momente. Am nimerit in timp ce canta Luna Amara, pe care nu i-am mai auzit niciodata in concert si poate de asta nu stiam la ce sa ma astept, dar au cantat ingrozitor de fals.

PPS: Atat in prima parte cat si in a doua, am explicat ce inseamna “praful din noi”. A fost un entry prea pragmatic pentru un titlu evident.